La un an de la adormirea maicii Siluana Vlad
Dragii mei prieteni dragi,
Împărtășesc cu voi astăzi câteva gânduri despre măicuța mea duhovnicească, maica Siluana Vlad.
Sfinția sa m-a născut duhovnicește în momentul când viața mea o luase galopant pe alăturea, pe calea negrei disperări, când pierdusem două sarcini și mă afundam în tot mai neagra depresie… Anul 2006 și începutul lui 2007, au fost pentru mine ani de facere…, de refacere, de renaștere, de reconfigurare a traseului…
A fost o parcurgere anevoioasă, cu căderi și ridicări. Greu m-am îndurat să mă las călăuzită, să ascult, să mă lepăd de acel știu eu mai bine ce-i bun pentru mine. Maica mea a avut răbdare. Până într-o zi când mi-a spus pe șleau…, intuind luptele mele…
Da. Slava deșartă este o mare luptă. Numai harul lui Dumnezeu ne ferește de cădere. Cer mereu Domnului smerenie și înțelepciune. Rugați-vă Domnului și voi pentru mine, dragii mei prieteni dragi. Și eu vă port în rugăciunile mele. Mă bucur când știu că vă pot fi de folos prin mărturia mea, prin puțina mea lucrare.
Dumnezeu mi-a dăruit-o pe maica Siluana. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest mare dar. Am lucrat vindecarea sub îndrumarea sfinției sale. Mi-a vegheat pașii nesiguri. Am mers de-a bușilea.
Apoi, m-a susținut să deprind mersul copăcel. Era în spatele meu.
O știam acolo în spatele meu. Știam că mă ține. Nu bănuiam că ea încetișor se depărta susținându-mă prin delicatele fire ale rugăciunii și vegherii.
Cu timpul, răspunsurile au început să fie scurte și rare… Am început să simt că ceva se întâmplă. I-am scris. Mi-a răspuns.
Simțeam că va veni vremea să plece…
Nu suportam ideea.
Îmi era dor să mai vină să ne vorbească la conferințe… Să ne îmbrățișeze…
Ne bucuram că măcar o puteam vedea on line.
Ne doream să mergem la Iași ca să ne sfătuim cum am putea să lucrăm și noi spre folosul aproapelui, a tinerilor, al copiilor… Nu reușeam să ne rupem de îndatoririle zilnice.
Mare dar a fost că am putut merge la înmormântare… Și mai ales că soțul a fost cu inițiativa de-a merge… Cum am lăsat totul și ne-am dus… Am fost acolo când măicuța a fost luată de la noi, când s-a ascuns după acel voal… alb…
Iată a trecut un an de când măicuța noastră a plecat la CER. Nici nu știu când a trecut.
Mi-am dorit să merg la parastasul de pomenire de un an de zile. Nu am reușit. Am participat cu inima și cu gândul la pomenirea ei. Sâmbătă a fost nevoie să mergem la un parastas întru pomenirea unei rude. Am pomenit-o la acel parastas și pe măicuța. Era ca și cum eram acolo la mormântul sfinției sale.
Ieri, 8 iunie, prin bunăvoința părintelui nostru, am săvârșit o pomenire a maicii noastre Siluana în bisericuța noastră dragă.
Părintele ne-a vorbit un pic despre maica, cu care conferențiat adesea… Mi-amintesc de primele înregistrări audio cu conferințele maicii ținute dimpreună cu părintele nostru…, de pe vremea când era sora Eugenia…
Păstrăm în suflet cuvintele maicii.
A fost și este o binecuvântare pentru noi lucrarea maicii Siluana! Este o binecuvântare că am cunoscut-o și, mai cu seamă, că sfinția sa ne-a cunoscut pe noi nevrednicii și ne-a băgat în inima ei.
Acum, ea mijlocește pentru noi la Domnul. Legătura cu sfinția sa este mult mai directă. Îi implorăm rugăciunile. Este măicuța noastră duhovnicească care ne ajută cu rugăciunea.
Mă bucur că măicuțele de la centrul din Iași îi continuă lucrarea.
Mă bucur că se demarează lucrările pentru zidirea unei mănăstiri unde să se continue viața de obște a ucenicelor maicii. Putem și noi să contribuim, să punem o cărămidă la zidirea mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Iași.
Mă bucur că măicuțele au creat un canal YouTube dedicat maicii Siluana unde sunt adunate cuvintele minunate din ultima vreme a vieții sfinției sale.
Punem la inimă cuvintele sfinției sale.
Să ne iubim unul pe altul. Așa cum maica ne-a iubit și ne iubește.
Să ne iubim soțul/soția.
Să ne iertăm și să ne îngăduim unul pe altul.
Mă bucur că maicile continuă lucrarea cu Seminarul iertării.
și a consilierii de grup și on line
Avem cărțile maicii Siluana.
Maica Siluana este vie în Hristos căruia I-a slujit toată viața.
O rog pe maica Siluana să ne binecuvinteze și să ne ajute cu rugăciunea ca să ne împlinim menirea și lucrarea de mântuire pe acest pământ.
Veșnică pomenire!
Mulțumim, măicuță scumpă, mulțumim!
Exercițiu de ascultare a muzicii
Am ajuns cu câteva momente înainte de începerea concertului.
O oră și ceva de muzică și despre muzică!!!
M-a impresionat foarte mult concertul la care am fost aseară.
Și am fost impresionată din mai multe motive:
Primul: Venisem la acel concert după o lungă absență de mers la concerte de muzică simfonică și mai ales la un concert de pian…
Altul: nu mai aveam îndemânarea și răbdarea de-a sta într-o sală de concert, pe scaun, drept și să ascult… Eram obișnuită să aud muzică în timp ce mă mișcam printre treburi sau stând confortabil pe canapea… Și iată că trebuia să stau pe scaun, acel scaun rece, de imitația sticlei… (scaune alese din motive practice, pentru a fi mai ușor de curățat…), nici măcar nu stăteam pe scaunele confortabile de la Filarmonică învelite cu catifea…,
Să stau și să ascult.
Priveam în jur. Era ceva straniu.
Mă aflam într-o sală de concert, alături de alți oameni… Era real. Grăitor de real. Și asta am simțit-o când a sunat un telefon între piese… și proprietara telefonului a răspuns și a vorbit în șoaptă la telefon…
Am fost impresionată de solistă…, de Ida, pe care am avut prilejul s-o îmbrățișez la final.
Mi-e dragă Ida Pelliccioli, mi-a fost dragă de când am citit anunțul concertării ei… Mi-e dragă și poate pentru dorința de-a o vedea și pe pianista mea pe un afiș de concert…
Și am mai fost impresionată de revelațiile din timpul concertului:
Stăteam și auzeam muzica…
O auzeam, dar nu o ascultam, nu o înțelegeam.
Gândul mi-a zburat la viața Idei Pelliccioli, la orele, zecile de ore petrecute cu pianul. Ea și pianul, ore în șir. Apoi, m-am gândit la discuția avută înainte de-a veni la concert.
Eram așa de entuziasmată că voi putea merge la concert!
A sunat telefonul. Era o cunoștință. I-am spus despre acest concert și am invitat-o să mă însoțească.
A, mie nu-mi place muzica asta…
Da, e mai greu de pătruns această muzică, pianul… E nevoie de interiorizare, de meditație… am răspuns.
Da de stare zen… a adăugat cunoștința mea răzând…
Da. Pare ciudat să stai la un concert de pian… Când mă gândesc cât de ciudat mi s-a părut când am fost prima dată la un spectacol de balet. Când au ieșit balerinii aceia în… izmene… Nu, nu mi-a plăcut acel prim spectacol de balet. Am tras concluzia că nu-mi place baletul… dar în timp, m-am lovit din nou de el… Da. Mi-a trebuit o vreme să mă dumiresc, să mă documentez despre balet…
Acum, îmi place să merg la spectacole de balet, nu mă mai plictisesc și nici nu mi se mai pare ciudat… Apropos, când aveți (au copiii) următorul spectacol?
În curând!
Abia aștept!
Am plecat la concertul de pian…
Sunt aici în sala oglinzilor. Privesc în jur. Observ că au fost făcute renovări. E nou, e curat, e select… Pianul cântă. Aud. Nu înțeleg mai nimic. Aud doar sunetele… Închid ochii și încerc să ascult…
Cu ce-aș putea asemăna sunetele pe care le aud?, muzica pe care o ascult?
Ah, nu o pot asemăna cu nimic, nu găsesc nicio corespondență cu natura sau cu inima omului…
Nu am stare pe scaun. Deschid ochii și privesc în jur, la spatele celorlalți. Stau nemișcați și ascultă.
Mereu m-a fascinat liniștea în care stau oamenii la spectacole de muzică clasică. E o liniște pe care parcă nici în biserici n-o întâlnești…
Închid din nou ochii… Mă gândesc la balerini. Nu aș iubi astfel de viață, viață de balerin, dar nici de pianist… Să stai singur cu instrumentul, instrumentele artei tale…, ore-n șir… Nu, nu aș putea. Eu sunt o fire sociabilă…, vorbăreață… Nu am stare să stau singură…
Deodată, mi-am amintit că începusem o lucrare, un curs, un exercițiu de ascultare… Să ascult mediul ce mă înconjoară, să ascult pe cei din jur. Așa că m-am cufundat în ascultare. Și am tot ascultat și ascultat. Și încetișor, înțelesurile au venit unul după altul…
Am fost ajutată să înțeleg și mai bine de intervențiile Idei. Aceasta ne explica înainte ce piese urma să cânte și de cine au fost compuse și în ce împrejurări, ce influențe au suportat în devenirea lor…
Concertul de aseară m-a impresionat și pentru că mi-a prilejuit revederea doamnei Monica Florescu. Ah! trecuse ceva vreme de la prima noastră convorbire! Era pe când copiii noștri se țineau de fustele noastre… Acum, sunt mari, înalți. Ca să ne uităm la ei, e nevoie să ridicăm fruntea…
Am schimbat câteva cuvinte. Am relegat șirul… Doamna Monica mi-a vorbit despre Concertele în întuneric. Mai exact să stai într-o sală de concert fără să vezi nimic, doar muzica să se audă… Asta da provocare!
Eu i-am povestit despre filmul CODA, un film despre surdo-muți…
Ne-am despărțit în fugă.
A fost o zi specială ieri care s-a încheiat triumfător. Și când mă gândesc la cum începuse de rău…
Da. Ascultarea e o provocare și o șansă.
Azi mi-am început ziua pe acordurile pianului însuflețit de Ida și scriind cu bucurie Paginile de dimineață, micul ritual care mi-a schimbat viața (și care ți-o poate schimba și ție)…
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Programul muzical la care am participat a fost intitulat sugestiv “Debussy and influences” și a cuprins lucrări semnate de J.P. Rameau, I. Albeniz şi C. Debussy. Evenimentul face parte din proiectul „Odae cum harmoniis. Stagiune camerală. Ciclu de recitaluri și concerte dedicate muzicii de cameră”, organizat de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu în parteneriat cu Asociația „Florescu-Fernandez & Friends”
Concertul de pian susținut de Ida Pellicicioli a cuprins următoarele piese:
– Rameau – Suite in a from the New Suites for Harpsichord
-Debussy – Hommage à Rameau
-Albeniz – La Vega (Suite of the Alhambra n°1)
-Debussy – La Puerta del Vino
– Soirée à Grenade
– Masques
Ida Pelliccioli: “Cel mai mare succes ca artist este atunci când faci publicul să simtă ceva, când îl surprinzi, îl atingi și poate, prin arta ta, îl faci să descopere ceva despre el însuși. Succes este şi atunci când arta ta are un impact asupra vieții cuiva și este capabilă să aducă speranță”.
Da Ida, m-ai atins!
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Am tradus on line articolul
Despre Ida
Cum ai intrat în muzică?
Tatăl meu a fost un pictor suprarealist și a pictat în timp ce asculta muzică clasică. Prima mea abordare cu muzica a fost în studioul lui. Când eram mai mică, părinții mei m-au introdus în mai multe activități (dans, muzică și sport), așa că mi-am început educația muzicală în sudul Franței înainte de a mă muta la Paris. Pe vremea aceea eram încă foarte tânăr, am terminat liceul la șaisprezece ani, așa că nu mă hotărâsem să mă concentrez doar pe muzică. Așa am făcut și studii academice, realizând două masterate, una în literatura italiană și alta în istoria greacă veche, unde m-am specializat în muzică în perioada elenistică. După ce am terminat acele diplome, m-am mutat să-mi dedic timpul în întregime muzicii.
Ce te-a atras la pian?
Aveam un prieten care avea un pian și când aveam cinci ani, părinții mei m-au întrebat dacă aș vrea să-l învăț, iar asta a fost foarte interesant pentru mine. Crescând am încercat și vioara și am făcut niște jazz cu pian, dar mereu m-am întors la prima mea dragoste pentru pianul clasic!
Te-a ajutat să vezi lumea să fii implicat în muzică?
Sunt jumătate italian și jumătate croat, dar am crescut în Franța. Fiindcă tatăl meu era pictor și expunea în toată Europa, m-am obișnuit să călătoresc de la o vârstă foarte fragedă. Acea parte a vieții m-a atras întotdeauna și mi-a plăcut să cunosc oameni noi și culturi diferite și să descopăr locuri noi. Deci, implicarea în muzică m-a determinat cu siguranță să continui să descopăr lumea.
Ai o țară preferată pe care ai vizitat-o?
E greu să alegi unul. Chiar și cu țările de origine, oamenii mă întreabă dacă mă simt mai italian sau croat și este atât de greu de spus! Mă consider un cetățean al lumii și mă simt ca acasă oriunde. Sunt capabil să mă adaptez la mediul înconjurător. Fiecare țară are farmecul și diferențele ei!
Ce aștepți cel mai mult în Marea Britanie?
Am venit din ce în ce mai mult în Marea Britanie în ultimii doi ani și ceea ce apreciez cel mai mult este organizarea. Englezii sunt foarte profesioniști când vine vorba de muzică clasică. Apreciez întotdeauna cât de relaxat mă simt când merg în Marea Britanie, deoarece știu că totul va fi îngrijit, iar oamenii sunt întotdeauna foarte proactivi cu ceea ce fac. Chiar dacă este doar o organizație mică sau un public mic, oamenii sunt mereu entuziasmați și sunt mereu dornici să mă cunoască înainte și după concert.
Cum ai descrie stilul tău muzical?
Adeseori spun că nu mă consider un pianist tehnic. Sunt mai interesat de abordarea sonoră a instrumentului – lucrând la sunet și texturi.
Ai o piesă preferată pe care îți place să o interpretezi?
Tind să se schimbe, dar de obicei îmi place ceea ce fac sau exersez în acest moment. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, există o piesă specială care îmi rămâne și acesta este primul concert Brahms pentru pian și orchestră, deoarece îmi place pur și simplu scrisul lui Brahms. Este foarte orchestral, folosește întregul potențial al pianului și este unul dintre cele mai bune exemple de dialog realizat cu brio între solist și orchestră. Din punct de vedere fizic, este foarte solicitant și provocator și îmi place asta și îmbrățișez întregul instrument. Este o piesă intimidantă, dar sunt mereu entuziasmată să o cânt.
Ida Pelliccioli s-a născut în Bergamo, Italia. A studiat la Nisa Conservatoire de Région și la Ecole Normale de Musique de Paris – Alfred Cortot la clasa lui Serguei Markarov, Artist UNESCO pentru Pace.
În timpul studiilor, Ida Pelliccioli a primit mai multe burse, printre care una de la Fundația Zygmunt Zaleski și una de la Fundația Albert Roussel. De asemenea, Ida a primit îndrumări de la Jean-Claude Pennetier, Gerard Wyss, Norma Fisher (RCM Londra), Stephen Gutman și pianistul cubanez Jorge Luis Prats.
Ida a jucat în toată Europa. Ea își va face debutul în Norvegia, Cipru, Portugalia, Spania și SUA în 2019.
Ida manifestă un mare interes pentru muzica contemporană și va prezenta în 2019 lucrări de la următorii compozitori – Raffaele Bellafronte și Jean-Luc Gillet.
Cântați la Catedrala Bradford în septembrie; la ce se pot aștepta oamenii de la concertul tău de cafea?
Încerc mereu să aduc publicului câteva piese care nu se cântă des, ca să-i ajut să descopere ceva nou. Ceea ce voi prezenta va fi exact asta, mai ales piesa Schubert. Cu programul meu vreau ca publicul să fie cufundat în diferitele texturi sonore ale pianului. Concertul va începe cu un Preludiu și Fugă de orgă a lui Bach – transcris pentru pian de F. Liszt – și va continua cu o scriere asemănătoare orgă cu Preludiu, Corală și Fugă de C. Franck, un organist însuși, care a admirat și s-a inspirat. de Bach. El a scris de fapt această piesă ca un omagiu adus compozitorului. Ultima parte a concertului se va schimba la un sunet mai intim și asemănător muzicii de cameră cu Schubert. Un punct comun care unifică aceste trei piese este construcția lor matură, o utilizare magistrală a formei ciclice și a evocărilor tematice,
Aveți muzicieni anume care vă plac în mod deosebit?
Sunt o mulțime! Nu mulți dintre ei sunt încă în viață, din păcate, dar aș spune Richter, Gilels, Cortot, Brendel, Volodos… Am fost îndrumat de unul dintre cei mai buni pianiști în viață, un cubanez pe nume Jorge Luis Prats. Îi admir atât de mult entuziasmul pe scenă și generozitatea lui și modul în care își împărtășește arta cu publicul. Puteți vedea întotdeauna cât de mult îi place să cânte și transmite asta publicului.
Este ceva ce ai vrea să explorezi în viitor?
Cine ştie!? În timp ce studiam jazz-ul, a trebuit să învăț și elementele de bază ale compoziției și mi-a plăcut foarte mult această concentrare și este ceva la care aș vrea să mă întorc.
În sfârșit, care sunt planurile tale viitoare?
Sfârșitul anului va fi foarte aglomerat; Vizitez Canada și Cipru și în 2020 îmi voi extinde orizonturile și mai mult și va fi un an interesant. Anul viitor mă întorc și la muzica de cameră cu o nouă colaborare cu un cvartet din Berlin.
Oare chiar fratele meu a murit ?
A trecut o lună de zile de când l-au dus și l-au acoperit cu pământ …
În tot acest timp, am trăit ca un somnambul… Mergeam prin oraș și mi se părea că-l zăresc. Tresăream la gândul că pot să dau nas în nas cu el…
Am fost stană de piatră. O priveam pe sor-mea M cum plânge și eu nimic. Ba parcă îmi venea să zâmbesc privindu-l cum râde de sub perdea…
Era o nouă scamatorie de-a lui?
Te lovea, te bătea zdravăn, lacrimile-ți curgeau șiroi și apoi el începea s-o facă pe măscăriciul…
Priveam sicriul și trăiam senzații confuze: ură împletită cu uimire. Asistam la tot ce se derula prin fața mea ca la un film care parcă nu avea legătură cu mine, cu ai mei…
Simțeam doar furie. Îmi venea să-l zgâlțâi să se trezească, să-l iau la palme, să-l sfărâm…, să-l desființez. Să-i plătesc pentru toate relele ce mi le-a pricinuit…
Mai simțeam, pe de altă parte, și o ușurare. Scăpase bieții vecini de-o lichea care le făcuse viața amară cu scandalurile lui repetate…
Și peste toate acestea, situația mă depășea. Trebuia să-l îngrop. Să mă ocup de toate.
Știusem că va veni odată și asta. Că eu v-a trebui să-l îngrop, că eu eram aici în oraș… Până veneau ceilalți de departe.
Era luni. Mă aflam la coadă la magazin. Aveam nevoie de haine groase… Era multă lume și intrau câte puțini. Așteptam să intru când m-a sunat sor-mea și mi-a zis că a fost anunțată de T că V a murit. Era liniștită și eu am crezut că e o farsă. Mai auzisem eu zvonuri că V e pe moarte…
Cândva, mai demult, m-am întâlnit cu o vecină de-a lui și mi-a zis că iar a băut și a făcut scandal, că a chemat SMURD-ul, că e în spital, că e pe moarte… Atunci, m-am gândit cu strângere de inimă că eu va trebui să-l îngrop…, că nu are pe nimeni. Nevasta l-a lăsat fugind cu fii-sa cât a văzut cu ochii… A rămas pe capul meu… Mama mi l-a dat în grijă… Mi-a spus, înainte de-a pleca la Doamne, să văd de el, să mai merg pe la el, să-i mai duc câte-o pâine… Da. Mergeam să-i duc mâncare când era bolnav, ca după câteva zile să se facă bine și să-l găsesc în casă cu pretinii bând… Am căzut în plasa asta de câteva ori. Până ce mi-o ajuns la os și i-am zis: „Știi ce, i-am spus eu de față cu bunii lui tovarăși de sticlă, văd că ai destui binevoitori, eu nu mai văd rostul de-a veni pe aici…” Și o vreme bună n-am mai fost cu trăiștile cu mâncare… L-am predat milei divine.
A urmat apoi o vreme când eu n-am amai avut salariu. I-am spus atunci: „A venit vremea să-mi aduci tu mie acum din pensiuța ta câte ceva…” A venit de câteva ori cu câte ceva. S-a mai pus pe rânduială. S-a mai cumințit. Am mai mers eu cu fetele de câteva ori la el.
Îmi aduc aminte odată de Crăciun, cum am mers cu fetele mici la colindat. Era în coraj. Am colindat și după aceea, a cotrobăit prin casă și a găsit ceva mărunțiș și le-a dat fetelor cu mare tact. Era un actor desăvârșit. Fetele priveau surprinse. „A, nu vreți lei, vreți valută! Așteptați puțin că vă dau valută…!” Și merge în cameră și revine cu o valijoară…
Priveam uimite la felul cum se mișca, ca pe scenă… „Uite aici valută!”. Și deschide valijoara.
„Ce sunt banii ăștia ciudați?” au întrebat fetele.
„Valută…!”
Erau 50 de ruble…
Fetele au strâmbat din nas… Ce-o fi ale ruble, s-or fi gândit ele… Ce să facă ele cu rublele…?
„Nu vreți nici lei, nici valută, dar ce vreți? Hai să vă dea unchiu niște portocale…”.
Și la plecare, le-a îndesat 50 de lei în mână…
În dimineața asta, m-am strecurat sub plapuma mijlociei și i-am șoptit că s-a făcut dimineață.
„Mmm…! Da? Îhî… Îi dimineață și tre să mergi la antrenament… A, da? Îhî! Nu te mai mișca că-mi scoți picioarele din plapumă… Scuze… Știi ce-i azi? Ce-i. E Sfântul Stelian… Aha… Hai că mai dormiți mâine. Mâine facem din nou murături? Nu. Mâine facem parastas… Parastas? Da. Parastas pentru unchiu…”
Și am încercat să le împrospătez memoria cu momentele bune la care luaseră parte alături de V…
„Eu nu înțeleg, spune mijlocia, de ce ne luai cu tine la el… Nouă nu ne plăcea acolo… Da. Știu, dar era unchiul vostru, fratele meu. El era cel mai aproape dintre frații mei risipiți prin lume… Aha… Și mâine tre să mergem la cimitir? Numa’ dacă vreți…”.
Și am gâdilit-o puțin ca să se trezească. Apoi, m-am mutat la mezinuca… O gâdilitură și somnul a fugit instantaneu…
Mâine, pun parastas de 40 de zile pentru el… Visez încă. I-am dus fotografia ca să i se facă porțelanul acela pentru crucea din cimitir… Am stat acolo când l-au coborât în groapă peste sicriul mamei… și tot nu-mi vine a crede că el, fratele meu, nu mai este. Că totul s-a terminat. Că n-o să mai facă scandal, că n-o să-mi mai sperie copiii zdrobind paharele de cristal în dinți, că n-o să mă mai sune în miez de noapte, că n-o să mai bată în poartă cerându-și banii lui primiți de la miloasa de sor-mea… Nu-mi vine a crede că el, care o făcea pe grozavul, acum nu mai este…
„Să mergi să dai semnătură ca să nu-i mai facă autopsie degeaba”, mi-a zis sor-mea ai mare…
M-am întors la serviciu și nu mă dam dusului…
Am tras de mine ca să plec spre spital. Am întrebat de Medicală II. M-au îndrumat unii. Am intrat pe holurile alea sinistre… Totul era blindat. Gol… Pustiu… A ieșit la un moment dat o doamnă asistentă și a început să strige la mine că am intrat în zona roșie…
„Păi să vedeți…”.
„Tre să mergeți în altă parte”… Și mi-a explicat cu lux de amănunte cum se ajunge acolo unde mutaseră provizoriu Medicală II.
Am ajuns la locul unde se mutase secția. A ieșit doctorul și mi-a spus că a făcut tot ce a ținut de el. „Chiar părea că starea lui merge spre bine, dar… aseară a decedat…
Veniți peste o oră ca să luați certificatul constatator…
A, mai stați un pic. Să vă dăm lucrurile dumnealui”.
Şi o asistentă a venit cu un sac și un proces verbal.
Aparat auditiv?
Da…
Nu am știut că nu mai auzea bine…
!
Am revenit acasă. Apoi, am trecut și am luat haine pentru înmormântare. Am revenit și am luat certificatul constatator și am plecat la morgă. Apoi, la Decese…
La Primărie, era pază. Nu m-au oprit. Am intrat la Decese și am lăsat actele pentru Certificatul de deces.
Am venit la capelă…
Îl aduseseră de la morgă la capelă. Am intrat în capelă… Am privit sicriul. Era fără capac. M-am apropiat. Parcă nu era el… Am făcut o poză și am trimis-o fraților.
Unii vorbiseră cu el pe W și-l văzuseră de curând…
Da. El era…
În ultimile două luni, suferise mult… A fost internat în stare gravă. Abia putea vorbi… Am sunat preotul spitalului și l-am rugat să meargă la el. L-a Spovedit și l-a Cuminecat după care mi l-a dat la telefon: „Uitați, este sora Dvs, D. Da, da…, a răspuns frate-miu. Vă faceți cuminte? Da. N-o mai supărați pe sora Dvs? Nu… Bine”. Atunci a fost ultima oară când l-am auzit…
A ieșit din spital și la puțin timp s-a dus înapoi. Nu s-a putut abține să nu bea, deși doctorul i-a spus că orice picătură de alcool îi va fi fatală. N-a ascultat. Și alcoolul i-a pus capacul, precum și lui tata…
Sunt singură în capelă. E o după amiază de octombrie călduță. N. e pe afară… Stau și mă uit în gol… Mustesc de furie…
„Putea tot trăi la 51 de ani!!!”. Îmi vine să-l zgâlțâi să-și vină în fire…
„Ah, va trebui să-l îngrop, să merg peste tot să-i rezolv încurcăturile, datoriile…”.
Îmi amintesc de noaptea aia când am fugit din mâinile lui după ce m-a lovit necontenit peste obraji… Îmi amintesc de ziua aceea când am fugit de la el ținându-mi burta că eram însărcinată și el fugea după mine ca să mă forțeze să mai rămân la el, el fiind beat…
L-am lăsat pe N. Și am fugit acasă ca să mai aranjez una, alta. Urma să vină frații și surorile și era nevoie să-i găzduiesc. Am gătit ceva.
La un moment dat, a sunat cineva și mi-a spus că vor să vină la priveghi. Erau niște vecini de-ai lui. Am luat câte ceva de băut şi de mâncat de la magazin și am plecat la capelă. Am stat o vreme acolo cu cei ce veniseră. Apoi, am plecat să continui treburile pe acasă.
„Și îl lăsăm singur, a întrebat N.?
Da. Ce are?”.
La ora 23, au venit cei din capitală, la ora 1 noaptea cei din străinătate. Au venit cu toții…
M-am mirat că au venit… Mai ales în vremurile acestea…
Și știind că la mama unii nu au venit…
Veniseră aproape toți frații și surorile. Mai lipsea doar un frate și o soră. Erau toți îmbrăcați în negru. Eu, ca de obicei. Nu mai suport negrul. Aveam o geacă de un albastru închis și o căciulă albă.
Mă mișcam ca teleghidată. Îi priveam pe fiecare. Îi auzeam ca la radio. Văru C a stat cu noi până târziu. A fost iar ceva uimitor. Nu prea am avut ocazia să stăm împreună… Când i-a murit tatăl, el era mic… Mi-am amintit de unchiu Gheorghe în seara aceea… A murit la 35 de ani…
A doua zi. A trecut foarte repede. A trebuit să mergem după certificatul de deces, la cimitir… Seara, am stat la priveghi până târziu.
Se agitau unii să facă, să dreagă. Eu tot în transă.
Vorbisem cu o firmă să asigure cele necesare îngropării…
Doar când a venit preotul, am tresărit și m-am trezit din amorțire. Mai fusesem eu la sărăcustă, dar nu auzisem niciodată slujba. Nu-mi amintesc de niciun cuvânt din sărăcusta mamii…
A treia zi, la 12 a fost slujba de îngropare.
Au mai venit verii din Brașov…Tuși…
Am ascultat slujba de înmormântare ca în transă. Priveam cum l-au acoperit… și l-au luat dintre noi pentru totdeauna…
Am mers apoi la cimitir. Am stat lângă groapă. Mă așteptam să văd sicriul mamii…, dar nu au ajuns la el. Groapa mamei fusese săpată destul de adâncă…
Au împărțit pungile și s-au risipit care încotro au avut de plecat.
Am rămas cu surorile și fratele cel mic. Ne-am dus în apartamentul unde a locuit V.
Fratele cel mai mic a înlocuit ușa care fusese stricată de pompieri… După aceea, a plecat iute la autocar…
Surorile au făcut curat. Am mâncat împreună. A venit și sora mamii și văru C. Am stat până târziu… Eram detașată de tot şi de toate… Mă tot așteptam să apară V. Cu sticla în mână…
Am băut noi o sticlă de vin și apoi ne-am dus la odihnă.
Surorile au rămas încă 3 zile… Încet, mi s-a mai încălzit inima. Am mers să tămâiem, să plătim taxe și datorii…
Duminică dimineață, le-am condus la autocar pe surorile cele mici. Sora cea mijlocie a mai rămas câteva zile. Apoi, a plecat și ea.
Mi-am reluat rutina. Și iată s-au scurs atâtea zile!!! Patruzeci de zile!
Au fost zile de zbucium.
Moartea fratelui meu m-a pus faţă-n faţă cu mine însămi. Răni vechi, pe care le crezusem vindecate, au început să supureze din nou…
Am conștientizat că era nevoie de Liturghia iertării pentru fratele meu… Iar şi iar…
Dumnezeu să-l ierte!
Doamne ajută-mă să-l iert pe fratele meu!
Doamne iartă-mă pentru fratele meu!
Cum a fost la înmormântarea maicii Siluana Vlad
Fost-a când Domnul a chemat-o la Sine pe măicuța noastră Siluana o seară călduță de început de vară.
Se apleca vremea și noi, obosiți de truda zilei, ne întinsesem în așternuturile noastre să ne odihnim.
Nu bănuiam că măicuța trăia durerile nașterii spre viața de veci, că sufletul ei se desprindea de trup pentru a urca la Cer…
O știam pe măicuța noastră că este la Iași și că ne veghează de acolo întru rugăciune.
În vifornițe, îi trimiteam câteva rânduri în care concentram toată durerea și-i ceream sfat și rugăciune.
Măicuța ne răspundea prompt de fiecare dată. Cele câteva rânduri de răspuns ungeau cu balsam rănirile pe care ni le provocam în zburdălnicia noastră zilnică.
Brațele sale ne cuprindeau drăgăstos și ne mângâiau,
iar când se întâmpla să sărim calul, nu pregeta a ne mustra, a ne spune verde-n ochi și a ne arăta unde se află buba adevărată, pe care noi de multe ori o acopeream, cosmetizând-o.
Măicuța ne-a susținut mereu de când am cunoscut-o… Și au fost ceva ani! Ne povățuia să iubim și să iertăm. Să-L iubim pe Doamne și pe semeni. Să ne iertăm pe sine și pe aproapele.
Ne-a iubit măicuța și ne-a susținut până la sfârșit. Ne-a susținut și în încercarea care ne-a cuprins pe toți anul trecut, în 2020, când am trăit greaua perioadă când am fost ținuți departe de Biserică, de Sfintele Paști. În acele momente, a stat de vorbă cu noi prin intermediul tehnologiei, prin transmisiune directă și ne-a vorbit despre dragoste
După ce a fost slobod a merge la Biserică, am mai prins la inimă… Așteptam cuvântul măicuței. Ne obișnuisem să-l primim destul de des… A venit un scurt cuvânt de încurajare în altă provocare… Ne-a îndemnat în acel cuvânt la rugăciunea lui Iisus.
O știam pe măicuța bolnăvioară, dar văzând-o on line, ascultându-i glasul plin de putere, credeam că este bine…, știind că măicuțele o îngrijesc și o menajează destul de mult… Așteptam moment prielnic ca să mergem la Iași s-o vedem față către față și să primim cuvânt special pentru noi, pentru ale noastre frământări…
Au venit Sfintele Paști. Bucurie mare! Am sorbit cu nesaț slujbele și ne-am înfruptat din bunătățile Praznicului rostind mereu, așa cum ne-a învățat măicuța: Doamne simt în gura mea bunătatea Ta, slavă Ție, Doamne! Doamne simt în gura mea bunătatea Ta, fii binecuvântat!
Ne tot uitam pe site-ul măicuței și pe alte pagini unde se mai postau cuvinte de-ale măicuței, doar, doar ne-o mai vorbi ceva (nou) măicuța… Se tot postau buchețele din transmisiunile vechi… Ne cam spusese ce a avut de spus…, ceea ce i-a dat Doamne să ne spună… Era nevoie să le punem în lucrare…
Așteptam Sfânta Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt. Îl așteptam pe Împăratul Ceresc Mângâietorul, Care Se ascunsese puțin pentru ca noi să-L dorim mai cu adevărat…
Cele 40 de zile de după Înviere trecuseră atât de repede… Fusese un Paște continuu pe care L-am sorbit cu nesaț zi de zi, încercând parcă a umple golul din anul de lipsă, cu mulțumire petrecând și gândind că poate ne aflam atunci pentru cea urmă oară în Biserică…
A venit și Duminica vindecării orbului din naștere.
Vindecarea unui orb din naștere…! Cine a mai auzit? Din veac nu s-a deschis ochii vreunui orb din naștere! Dar iată că Hristos a făcut posibil aceasta, desființând formula Asta sunt, alta mama nu mai face…. cu care ne justificam adesea necreșterea…
A sosit și luni. O nouă săptămână ni se deschidea înainte:
Luni, 7 iunie: Sfântul Teodot, episcopul Ancirei
Marți, 8 iunie: †Aducerea moaștelor Sfântului Teodor Stratilat
Miercuri, 9 iunie: Sfântul Chiril al Alexandriei
Joi, 10 iunie: † Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor; Sfântul Mucenic Timotei, episcopul Prusei, Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina fecioara, Sfânta Muceniță Pansemnia
Vineri, 11 iunie: Sfântul Apostol Vartolomeu; Sfântul Luca al Crimeii
Sâmbătă, 12 iunie: Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare
Duminică, 13 iunie: Sfânta Mucenică Achilina – Ap. Fapte XX, 16-18; 28-36; Ev. Ioan XVII, 1-13, glas 6, voscr. 10
Joi are să fie Înălțarea! ne-am spus cu bucurie. Apoi vor fi Rusaliile…
Marți a urmat pe luni… Ne-am luat cu lucrul la serviciu și ziua a trecut repede.
Miercuri. Ajun de praznic, de vecernie cu Litie! Am pregătit cele trebuincioase zilei și am plecat la serviciu. Pe drum, am deschis telefonul. Aveam un mesaj… În mesaj, scria că cu o seară înainte, măicuța noastră Siluana a plecat la Domnul.
Greu m-am dezmeticit după ce am citit mesajul… L-am sunat pe omu meu și i-am spus că măicuța a adormit.
M-aș duce la maica, am zis.
Mergem la Iași!
Mergem la ea s-o trezim… Asta e cea mai tare ghidușie de-a maicii…
Ne-a tot așteptat maica să venim. Așa că a apelat la o telegramă pentru a ne putea rupe puțin dintr-ale noastre și-a veni la ea…
Eram în stare să plecăm atunci pe loc… Dar era nevoie să ne aranjăm treburile pe la serviciu și să cerem învoire… Drumul era lung. Trebuia să trecem munții… Am stat și am cugetat cum era mai bine să procedăm.
Cu binecuvântarea măicuței, s-au aranjat toate. Am plecat a doua zi după Sfânta Liturghie. Am apucat drumul Mediașului și al Sighișoarei. Am cotit apoi spre Bălăușeri.
La Praid, am făcut popas și ne-am luat un drob de sare, sare adevărată… Ne gândisem zilele trecute să mergem după sare pentru a ne prepara cu ea alimente lacto-fermentate… Iată că s-a aranjat și aceasta!
Am continuat spre Gheorghieni și am urmat drumul mai departe.
Ne-am potolit oleacă setea cu apă de la izvorul 10 din Borsec
și ne-am continuat drumul.
Am intrat în Toplița și așteptam cu nerăbdare să vedem indicatorul pentru mănăstirea Sfântul Ilie.
Într-un târziu, am realizat că nu eram pe drumul pe care-l știam… Ne rătăcisem prin Toplița?
La un moment dat, am nimerit la spartul… hramului unei biserici de pe un deal…
Am continuat drumul.
În Petru Vodă, ne-am abătut oleacă la stânga spre a merge la mănăstire. Când am ajuns în curtea mănăstirii, s-a pornit o ploaie bogată…
Așa că am stat de ploaie sub cupola mormântului Părintelui Justin
ca apoi, să pornim din nou la drum.
Spre seară, când cerul se unea cu întunecoșii brazi, am intrat pe drumul ce duce spre mănăstirea Văratic…
Am ospătat din bunătățile pregătite de gazda noastră și apoi ne-am întins picioarele canonite a sta îndoite vreme de 7 ceasuri… Noaptea a trecut ca o clipă…
Vineri. Dimineață răcoroasă de munte.
Am ieșit pe cerdac și am fost întâmpinată de cântecul păsărilor.
Răcoarea dimineții și trilurile păsărelelor m-au învigorat și mi-au întărit sufletul pregătindu-l pentru cele ce aveau să vină. Am stat o vreme să ascult concertul acela inedit al păsărilor locului. Erau atâtea glasuri necunoscute care slobozeau melodii atât de încântătoare auzului… La noi, doar mierlele ne-ncântă… Și uneori vreun sticlete rătăcit, iar aici, concertau atâtea voci… Am fost atât de absorbită de acel moment încât n-am simțit recele din spate…
Ah, oprește Doamne clipa!
Aveam puțin timp la îndemână. Timp concentrat!
Așa că am dat fuga la cimitir ca să primesc binecuvântarea Părintelui Calinic
și a măicuțelor mele dragi și scumpe, Elpidia și Sofia.
Apoi, am trecut dealul la mănăstirea Agapia, unde îmi rămăsese un loc în care n-am ajuns în 2019…
Cimitirul…
Schimbări. Biserica de la Bogoslov se vedea de jos din fața Seminarului…
Zidurile cele noi ale cimitirului îți dădeau impresia că ai rătăcit drumul, că nu urci la Bogoslov, la cimitirul din Agapia, ci parcă te plimbi pe undeva prin Grecia, ori pe la Hozeva…
Era musai să ajung la cimitir. Acolo, mă aștepta măicuța Pulheria, cea care, în anul 1994, când am pășit pentru prima oară pragul bisericii din Agapia, m-a întâmpinat cu zâmbetu-i specific…
Am pășit cu sfială în locul acela binecuvântat în care veneam, în timpul când am fost la liceu, să mă liniștesc și să citesc sau să-mi învăț lecțiile.
Am locuit o vreme chiar pe aleea cimitirului, la maica Fevronia… Îmi luam trăistuța cu cărți și caiete și fugeam la Bogoslov. Așa se numea cimitirul din Agapia, Bogoslov, de la hramul bisericii din cimitir, Sfântul Ioan Evanghelistul sau Bogoslovul…
În biserica cimitirului, începea a se sluji în ziua de 8 mai, ziua pomenirii semnului minunat de la mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul, și se termina în 26 septembrie, ziua trecerii sale în veșnicie. În aceste zile, urcam cu preoții Seminarului, cu profesorii și cu colegele și săvârșeam slujba. Apoi, veneam în fiecare duminică să cântăm la Sfânta Liturghie. Îmi plăcea să urc în clopotniță și să bat toaca…
Am căutat clopotnița aceea de atunci… Nu mai era… Acum, se zidise una nouă…
Da, timpul trece…
Vegetația abundentă năvălise printre cruci. Am început a căuta mormântul maicii Pulheria…
Oare unde o fi înmormântată măicuța Pulheria?
Am scos telefonul și am sunat-o pe prietena mea, o fostă colegă de liceu și am întrebat-o. Aceasta m-a tot ghidat:
Mai la deal, mai la vale… Nu, mă, nu te duce în dreapta, ci caută acolo lângă biserică. Acolo îmi amintesc că era mormântul maicii ei… Și cred că acolo au înmormântat-o…
Nu e, mă, nu e nicio maică Pulheria pe aici. E imposibil să aibă un mormânt năpădit de iarbă și buruieni, că doar are ucenică și cred că aceasta îi îngrijește mormântul… Nu-l găsesc și pace! Ah! Și voiam să-ți fac o surpriză, un cadou surpriză, că a fost ziua ta în 8 iunie și n-am apucat să te sun…
Hai, mă, mai caută…. Nu e nimeni pe acolo să întrebi?
Nu e, mă!
Of! Of!
A, uite că a răsărit o măicuță… Ia, uite!
Și am îndrept camera spre micuța măicuță care răsărise acolo ca din senin, de parcă fusese trimisă de cineva anume… Colega mea a recunoscut-o și i-a spus pe nume… Parcă și eu mi-o aminteam, îmi aminteam chipul, numele însă îl uitasem…. Ah, uitarea aceasta e mai grea decât moartea…!
A, măicuță, săru-mâna! a spus prietena mea
Vino să vă arăt mormântul! a rostit măicuța cu glas dulce.
Ua, uite-o pe maica Pulheria
Maica noastră Pulheria! Iată-ne, maică. Eu aici și M on line…
Bucurie mare!
Ah, cât de vie am simțit-o atunci pe măicuța Pulheria!
Bă, Brînză, bă, mi-ai făcut o bucurie!!! Cel mai fain cadou, mă!
În Agapia, a rânduit Domnul să mă întâlnesc și cu alte măicuțe scumpe sufletului meu. Tare mult am dorit să mă întâlnesc cu măicuța stareță… Mă aflam pentru a doua oară acolo și nu a fost rânduit să mă întâlnesc… Cine știe, poate a treia oară… Dacă o mai fi a treia oară…
Am trecut și pe la casa măicuțelor unde am stat în gazdă în timpul liceului… Măicuța Fevronia nu mai era. Trecuse la Domnul de ceva vreme. Am găsit ucenicele. Una dintre ucenicele de pe timpul acela. Una era mai nouă…
Măicuțele ne-au dăruit dragoste și bunătăți mănăstirești…
Cu inima dând pe-afară de bucurie, am pornit spre Iași. Drumul din Târgul Neamț spre Iași îmi era cunoscut. Îl străbătusem adesea în cei cinci ani de liceu, ba cu mașina, ba cu trenul, sau cu autocarul… Am trecut și prin Moțca, satul meșterilor ceaunari și cazangerii… Aș fi vrut să ne putem opri să-i întrebăm pe meșteri de un sistem de scos aerul din borcanele cu alimente puse la lacto-fermentare, dar nu mai era vreme pentru din-ăstea…
Am trecut și prin Pașcani… Mi-am amintit că aveam acolo o colegă din anii mai mari care se căsătorise și devenise preuteasă pe vremea când eu eram în anul cinci… Fabrica Pakmaya era încă în picioare.
Nu știu dacă perdelele de Pașcani or mai exista…
Traversând orașul Târgul Frumos (Mișto) și ajungând la marginea lui, am exclamat:
Uite, acolo, stăteam la ocazie spre a merge la Iași….
Trecurăm și prin Lețcanii despre care parcă pomenise Creangă în Amintiri…
Am intrat în Iași. GPS-ul ne-a amețit și ne-am pomenit într-o parcare. Am luat-o la picior și am dat un ocol ca să găsim locul unde se odihnea măicuța. L-am găsit la umbra teilor înfloriți… Era la câțiva pași în spatele parcării unde ne oprisem…
Am venit măicuță să te mai vedem…
Am intrat cu sfială în biserică la Talpalari. Era liniște.
Puțini oameni se aflau acolo la ora aceea, și câteva măicuțe…
Ne-am apropiat de sicriu încetișor. Măicuța dormea. N-am putut să ne aplecăm și să-i șoptim că am sosit… și s-o atingem puțin ca să se trezească. Era închisă bine în sicriul cu geam… I-am privit fățuca și mânuțele transparente. Am simțit cum acestea parcă au răzbit prin sticlă și ne-au mângâiat obrajii înlăcrimați…
E adevărat măicuță? Ni s-a spus cum că ai murit…, dar noi știm, te-ai retras ca să te odihnești oleacă… Prea te-ai obosit alergând după noi…
Am întrebat de maica Sofronia. Cineva mi-a arătat-o. Ședea ghemuită într-o parte…
Îmi făcusem o imagine anume despre măicuța Sofronia. O confundasem sau o asemănasem cu altă măicuță ceva mai împlinită la trup… Când colo, ce să vezi, o copilă micuță și subțirică cu fața și cu ochii înroșite de atâta plâns…
Sărut mâna, măicuță Sofronia.
A tresărit… și a ridicat privirea…
Sunt eu, Doina…, Doina de la… Sibiu…
S-a ridicat din genunchi și m-a cuprins cu brațele-i micuțe și calde topindu-mi tot frigul de orfan…
La ieșire, era o altă măicuță…
Maica Nectaria!!!
Doamne ajută! Sunt maica Efremia!
Da, da…, Maica Nectaria, așa vă știu de la Caraiman…
Da, da! A trecut ceva vreme din 2013… Serviți ceva… Ce doriți: apă, fructe…
Am luat o portocală… Am așezat-o cu grijă în traistă pentru a o duce acasă și a o mânca împreună cu copilașii pe care îi lăsasem în grija bunicii…
Înmormântarea era a doua zi…
Oare unde am putea să ne odihnim la noapte un pic?
Nu prea avem loc pe aici…. Sunt în oraș locuri de cazare…
Aha, o să căutăm…. Până una, alta, vom da o fugă acasă, în satul natal…, la mormântul tatii și la casa părintească…
Ne-a prins seara departe de Iași… Am poposit pentru odihnă la mănăstirea Movila lui Burcel…
Sâmbătă
În zori, am căutat a mă înviora cu o mică plimbare, sorbind cu nesaț aerul de pe Movilă.
Pentru a păstra mai mult aer din acel loc minunat, am cules oleacă de cimbrișor cu gând să-l împart cu măicuța Siluana…
Ne-am adunat lucrurile și am pornit-o spre Iași.
Se întrezărea o zi însorită. Ne-am grăbit să ajungem din timp la mănăstirea Frumoasa, unde urma a fi înmormântată măicuța noastră. Am ajuns pe la ora 7 fără ceva.
Eram printre primii ajunși. Am găsit și parcare, și încă la umbră!
Am intrat în incintă și ne-am minunat de frumusețea Frumoasei…
Am căutat informații despre istoria mănăstirii.
Ba am întrebat și pe maica stareță de ce se numește Frumoasa și ni s-a spus pentru că e frumoasă…
Nu prea m-a mulțumit răspunsul… De ce i se spune Frumoasa tocmai ei, căci frumoase sunt toate mănăstirile….
Ne-am mai învârtit prin jurul bisericii. Am stat puțin și în fața mormântului maicii Rafaela…
Pe la ora 7 și ceva, a sosit sicriul…
La ora 8, a început Sfânta Liturghie.
Era cea din urmă Sfântă Liturghie când trupul măicuței mai era în mijlocul nostru… Mă aflam aproape de sicriul măicuței. Cu darul lui Dumnezeu, am prins momentul când au deschis capacul și am putut să-i cuprind mâinile…, mâinile cu care ne-a mângâiat măicuța de atâtea ori… Acum erau piele și os…
Măicuța mea, măicuța mea, vor să mi te ia și să te ascundă de la fața mea! Cum am să te mai văd, mângâierea mea? Ne-ai lăsat orfani… Binecuvintează-ne! Iată-ne, am venit să te mai vedem. Nu ne lăsa orfani!
Și un glas a răsunat tainic: Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…
Măicuța mea, măicuța mea! Cum a fost? De ce nu ne-ai spus nimic? Nu te rugasem eu cândva că dacă va fi să pleci….
…..
Binecuvintează-ne măicuță!
Cuprinde-i și tu mânuțele măicuței! i-am șoptit omului meu. Dar îi era rușine… Și atunci, o măicuță i-a făcut discret semn că este în regulă să-i cuprindă mânuțele maicii. Și el le-a atins cu sfială…
Au acoperit-o… ca pe un bebeluș. Doar căpuțul i l-au lăsat afară… Dormea profund… I-am atins obrazul… Doar piele și os… Sicriul era prea adânc și n-am puteam să ajung s-o sărut și să-i șoptesc la ureche că sunt acolo…
Am privit-o îndelung. Voiam să-mi întipăresc chipul ei senin în minte…
Nu îndrăzneam să fac fotografie… M-am retras pe lateral. Am stat o vreme și chipul măicuței din sicriu dispăruse din minte… M-am apropiat s-o privesc din nou… Și iar m-am retras. Începuse să vină și alți copii de-ai maicii… Toți doreau să stea lângă ea… M-am retras fără să fac poză.
Am să-i păstrez în minte chipul. Dar a dipărut din nou…
Dacă i-aș fi făcut o poză…
Uite, vezi, de aceea nu mai ai memorie bună…, pentru că te bazezi pe tehnologie și nu pe memoria vie din tine…
Au ajuns cei doi ierarhi, mitropolitul Teofan și episcopul Nichifor… Despre P.S. Nichifor auzisem că a fost ucenic al măicuței cu mult înaintea noastră…
A început Sfânta Liturghie…
Și mirosea a tămâie, a cimbrișor
și a Duh Sfânt, care ne îmbrățișa pe toți umplându-ne inimile de căldură și nădejde…
Măicuța ședea cuminte în pătuțul ei… Veneau mereu copii de-ai maicii… Și puteai vedea pe câte un bărbat sau vreun preot înalt, falnic, suspinînd și lacrimile șiroindu-i încetișor pe obraji…
Eram cu toții orfani. Ne strânsesem în jurul sicriului
pentru a ne lua rămas bun și a-i privi chipul pentru ce-a din urmă oară… Pentru cea din urmă oară de-adevăratelea!
La strană, măicuțele cântau duios. Îmi plăcea mult cântarea. Cred că și măicuței noastre îi plăcea… Că, de nu i-ar fi plăcut cum cântau, cu siguranță s-ar fi ridicat în capul oaselor…
Mi-am amintit că spusese odată maica că există și cântăreți ce cântă niște tirirem-uri din alea de… te scot din biserică nu alta…
Erau multe flori în jur…
Și ierarhul binecuvânta poporul: Doamne, cercetează via aceasta…
Cerul și pământul ședeau dimpreună.
Măicuța era încă cu noi …
Iar psalmodierea molcomă picura balsam în sufletele noastre-ndurerate.
Și Frumoasa sporea întru frumusețe.
Măicuța era în mijlocul nostru.
Eram adunați acolo toți. Cei care am putut ajunge fizic i-am luat în suflet și pe ceilalți care n-au putut veni. Eram cu toții în comuniunea harică a Bisericii. Eram cu toții laolaltă, toți cei cărora măicuța le-a primit inimile și i-a renăscut, suferind durerile prefacerii, făcându-i oameni noi și fii adoptivi ai ei…
Ședeam în jurul sicriului. Ne luam rămas bun de la trupul maicii. Primeam cea din urmă binecuvântare. Plângeam nemângâiați pe înfundate care, cum, pe unde putea.
Tainic, mi-a venit gândul: Bobul de grâu dacă nu va muri, nu va aduce rod.
Și parcă maica mi-ar fi zis: Voi sunteți rodul ostenelilor mele. Duceți mai departe cele ce v-am povățuit…
Iar Domnul ne-a vorbit apoi în Sfânta Evanghelie:
Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.
Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.
Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.
Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.
De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.
Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.
În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.
Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. (Sfânta Evanghelie după Ioan 14, 10-21)
Și mirosea a tămâie, a cimbrișor și a Duh Sfânt…
Și ieri se unea cu azi într-un acum ce se-ndrepta spre veșnicie.
Se adunase multă lume, preoți, maici și mireni. Pe ucenițele măicuței, pe maicile de la Talpalari, le puteai identifica ușor după constituția zveltă și după fesul așezat peste batic…
Mă gândeam: Trupul maicii e piele și os. S-a pregătit pentru plecare… Și maicile care au trăit dimpreună cu ea sunt suple. Se pregătesc pentru întâlnirea cu Mirele. Sunt zvelte și se mișcă cu ușurință…
În plină Sfântă Liturghie, îzbucni din pieptul tuturor cântarea Hristos a înviat după ce Părintele Mitropolit a rostit rugăciunile de pomenire pentru cei adormiți.
Era de parcă am fi fost acolo la Înviere și nu la înmormântare…
Și mirosea a tămâie, a cimbrișor și a Duh Sfânt, care ne îmbrățișa pe toți umplându-ne inimile de căldură și nădejde…
Și era o așa bucurie să fim acolo… Și o cinste și un dar… Copilași de pretutindeni ne adunaserăm laolaltă. Nu ne cunoșteam numele, dar ne recunoșteam sufletele primenite de măicuța noastră.
Cu taină închipuim… Și Făcătoarei de viață Treimi…
O mămică se îndreaptă spre sicriu. În brațe, poartă o pruncă. Când ajunge aproape, copila arată cu degetul. Mama îi spune ceva… Cred că-i confirmă, că, da, aceea este măicuța…
Îmaginea aceea mi-a amintit de prima mea fetiță. Era mică când a venit ultima oară măicuța la noi la Sibiu… Îmi amintesc că i-a desenat ceva măicuței pe-o foaie… și eu i-am dăruit atunci niște pâinici….
Mai știi minte, măicuță? (așa spunea Steli când era mică: Știi minte? În loc de ții minte)
Pe schimonahia Siluana cu toți sfinții s-o pomenim… Și pe cei adormiți dintre neamurile noastre…
Da, o să te pomenim mereu, măicuța noastră scumpă!
Și curgeau către sicriu copiii măicuței. Veneau mereu la racla ei copii îmbrăcați în frumoase costume populare, prunci cu ochii a mirare
și cu-ntrebări…
Și-așa voiam să se-nveșnicească clipa… Să rămânem acolo cu toții, noi și măicuța și cu părinții…
Luați mâncați… spre iertarea păcatelor
Amin
Să ne pomnenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Și mi-am amintit atunci cum am cunoscut-o pe maica… Cum ne-a cunoscut maica pe noi… Cum ne-a luat în brațe la necaz și încercare… Cum ne-a învățat, cum ne-a călăuzit, cum ne-a așteptat…
Și era atâta dar acolo și atâta binecuvântare!
Și cu o zi înainte fusese! La Cuvioasa, la mormântul tatii, în casa părintească… Doamne, îți mulțumesc! O, Doamne, dar cel rău ne pândește și într-o clipă de oboseală și de neluare aminte se pot pierde toate…, cum era să se întâmple aseară… Ah, să învăț lecția, să învăț lecția! Să învăț tăcerea! Să-mi păzesc gura și inima. Când primești un dar mare e nevoie să te cobori înăuntru și să-l păzești cu mare atenție întru smerenie și tăcere… Tendința e să spui tuturor, să împărtășești bucuria, informația, binecuvântarea ce ai primit-o, dar nu toți sunt pregătiți s-o primească și s-o pună în lucrare… Și astfel te golești și te risipești și pierzi darul… Mare grijă! Mare atenție! Doamne miluiește! Doamne miluiește!
Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!
Doamne, pentru măicuța noastră Siluana, te rog învredinicește-ne a petrece azi, ziua desăvârșită, sfântă, în pace fără de păcat.
Slujba de înmormântare
După încheierea slujbei Sfintei Liturghii, am ieșit cu toții în curtea Frumoasei. Era o vreme numai bună, nici cald, nici rece.
Și mirosea a tămâie, a salcâmi și soc și aur era în aer
Copiii se mișcau în voie. Și adulții urmăreau slujba în pace…
Puteai vedea familii atât de frumoase, oameni tineri și luminați la față, având copii minunați.
Sluba curgea lin.
Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!
Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!
Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!
Am urmărit cu atenție. Slujba de înmormântare a monahilor este un pic diferită de cea a mirenilor…
A fost destul de lungă…
La final, cei apropiați i-au dat măicuții cea din urmă sărutare…
Apoi am condus-o la groapă în spatele bisericii mănăstirii Frumoasa, aproape de măicuța Rafaela, cea pentru care suspinase măicuța îndelung…
Liniștea și pacea Domnului a coborât peste noi. Am dat țărânii ce este al țărânii.
Sufletul maicii era însă viu și ne privea zâmbind de acolo de sus. Cred că era tare bucuroasă că ne vedea adunați acolo.
Cum a fost? vor întreba cei ce n-au ajuns…
Copleșitor! Sărmanele mele cuvinte nu pot zugrăvi trăirile ce mi-au umplut sufletul. A fost un mare dar că a ajutat Doamne să fiu acolo dimpreună cu omu meu, cel care mi-a făcut-o cunoscută pe maica…
De acum, măicuța ne va fi și mai aproape. Avem o rugătoare în cer. Avem și noi acolo pe cineva cunoscut. Am prins oleacă de îndrăzneală și multă nădejde de mântuire.
Îți mulțumim măicuță pentru toate câte ne-ai dăruit și câte ne-ai lăsat moștenire.
La înmormântarea maicii Siluana, am avut bucuria să mă întâlnesc și cu Ecaterina, o ucenică tainică a măicuței care mă abordase prin intermediul internetului. A venit și ea acolo și m-a văzut. Ne-am îmbrățișat cu drag. Eram două străine aparent, dar cât de unite sufletește. În îmbrățișare, am simțit aceeași căldură și același duh pașnic ca al tuturor copiilor măicuței…
Măicuța ne-a unit întreolaltă. Să rămânem uniți întru iubirea măicuței…
Necazurile vor continua să curgă printre noi…
Vom merge mai departe spre Împărăție.
Avem cărare bine bătătorită. Vom urmări pașii măicuței…
Odihnește-te în pace, măicuța mea, măicuța noastră dragă! Măicuța noastră frumoasă!
Iartă-mă!
Iartă-ne!
Dumnezeu să te ierte! Amin
După înmormântare, am urcat puțin la mănăstirea Cetățuia, care se află un pic mai sus de mănăstirea Frumoasa
De la Cetățuia, vom păstra lingura de cinste… cu care am putut să ne dregem gustul mâncând oleacă de sfeclă lacto-fermentată după sarmalili primite ….
Am ajuns și la mănăstirea Galata…
Am ieșit din Iași pe ruta ocolitoare și am urmat drumul spre Neamț.
Am intrat pe șoseaua spre mănăstirea Neamț. În timp ce mașina alerga, mi-am amintit dățile când străbăteam cei 4 kilometri per pedes …
Am oprit la Seminarul din Mănăstirea Neamț.
De mult n-am mai fost acolo. Am stat puțin în curte. Era liniște…
Unde or fi ceata aceea vioaie de tineri seminariști?
Am întrebat pe un tânăr de la pangar câți colegi are. Era în clasa a IX cred și erau mai puțin de 20 în clasă…
Ehehei… Au fost alte vremuri…
Liniștea curții mi-a amintit de dimineața aceea de după bacalaureat, când am trecut să-mi iau La revedere de la cei cu care împărțisem provocările din timpul zilelor în care ne-am dat examenul de maturitate… Nu am găsit pe nimeni… Dormeau cu toții la ora aceea… Îmi priveam semnul provocat câinele din poiana Nemțișorului… și gândeam că, în fond și la urma urmei, ești singur cu Singurul… Am plecat atunci, am trecut munții și mi-am urmat Drumul…
De atunci, am mai trecut prin Neamț… Ultima oara cred că a fost prin 2009.
Atunci, nu era pictată biserica pe exterior…
Am intrat și în biserica mănăstirii Neamț
Și am stat oleacă de vorbă cu Sfânta Ana, așa ca între mămici (de fete) …
Am intrat și pe la Secu și Sihăstria.
Ne-am odihnit puțin în cimitirul mănăstirii Sihăstria unde ne-am tot minunat de priveliștea aceea unică…, cum la fiecare mormânt ardea o căndeluță
Am urcat apoi la Durău, unde am rămas peste noapte.
A doua zi în zori, am pornit spre casă.
Am făcut popas la mănăstirea Toplița, unde am stat la Sfânta Liturghie.
Apoi, am luat apoi drumul Reghinului, orașul viorilor, trecând apoi prin Târgu Mureș și oprind la mănăstirea Recea
unde am primit binecuvântarea de la mormântul Părintelui Ioan Iovan.
Am traversat Târnăveniul și am acolit Mediașul…
Pe la timpul vecerniei, am ajuns și noi acasă… Obosiți cu trupul, dar primeniți cu duhul… Copleșiți fiind de darurile dumnezeiești cu care Domnul ne-a binecuvântat.
Mulțumim, Doamne!
Fii binecuvântat în veci. Amin
Mai multe fotografii de la inmormantarea maicii Siluana
Slujba inmormântarii aici
Cuvântul Părintelui Mitropolit la inmormântarea maicii Siluana
Maica Siluana a plecat la Domnul. Viața sa pământească a ajuns la final, pentru a o începe pe cea fără de sfârșit.
Uimitor de frumoasă și adânc frământată a fost viața Măicuței.
S-a născut într-o familie obișnuită pe vremea războiului. A avut, cu certitudine, ceva bucurii în viața de copil, dar și multe încercări. Acestea i-au marcat sufletul, au urmărit-o toată viața și la ele a făcut apel în situații similare, pentru a oferi răspuns vindecător.
Duhul vremii de dinaintea schimbărilor din 1990 au cuprins sufletul și trupul Eugeniei Vlad. Chemările de sirenă au aruncat-o întru adâncuri, cunoscând drama păcatului, întunericul deznădejdii și absența lui Dumnezeu din viață.
Lipsa de sens, golul lăuntric, uscăciunea și cenușiul sufletului au așezat-o în stare de durere adâncă, de suferință sfâșietoare, dar și de căutare continuă. Precum slăbănogul din Vitezda, aștepta pe cineva care s-o înțeleagă în durerea ei, s-o prindă puternic de mână și s-o ridice la suprafață. Întâlnirea cu Părintele Constantin Galeriu prin anii ’80 a fost crucială. Părintele a așezat-o în mâna Domnului, pe care Eugenia Îl căuta cu dor nespus fără să conștientizeze acest fapt. Descoperindu-L pe Hristos, și-a dat seama că dintotdeauna El a fost cu ea, a însoțit-o în drama ei, a așteptat-o, a iertat-o și, mai presus de toate, a iubit-o precum numai Dumnezeu poate iubi.
Eugenia s-a aruncat cu toată ființa sa la picioarele Domnului și a răspuns dragostei Lui cu aceeași determinare cu care se dedicase înainte unei vieți fără Dumnezeu. Cu supra măsură și fără de măsură, și-a închinat viața lui Dumnezeu, încercând să-L iubească pe El cu dor nebun, fără limită, până la ultimele fibre ale inimii sale rănite, dar tămăduite de harul credinței.
Iubirea ei pentru Dumnezeul cel Viu a luat apoi chipul mărturisirii. Dorea ca vindecarea ei să cuprindă și alte inimi purtătoare de rana necredinței și a păcatului. Puternicii zilei au urmărit-o îndelung, au interogat-o repetat cu amenințări grele și destituiri. Măicuța a purtat întreaga viață amintirea dureroasă a acelor vremuri. În clipe de încercare, nu puține și după 1990, trăia uneori sentimentul revenirii acelor momente și căuta spații și oameni care s-o înțeleagă, s-o ajute, s-o ocrotească.
Iubirea Măicuței Siluana față de Dumnezeu s-a arătat limpede și dureros deopotrivă în raport cu suferinzii anilor ’90. Dobândise o ‘sensibilitate sfâșietoare pentru orice durere străină, o sensibilitate mai mare decât durerea proprie’, după cuvântul Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care Maicuța-l cunoscuse îndeaproape. Copiii străzii au devenit inima ei. Îi căuta prin canalele Bucureștilor. Îi spăla, îi hrănea și, îndeosebi, îi îmbrățișa cu o dragoste de care numai ea era în stare. Profesoara de filosofie din tinerețe devine sora Eugenia, care căuta să ofere celorlalți ceea ce-i lipsise ei în copilărie. Dedicarea ei era totală, scandaloasă pentru unii, smintitoare pentru alții, dar salvatoare pentru mulți.
În timp, a început să înțeleagă că în lume este o suferință tot atât de mare sau, poate, și mai mare decât a copiilor din canale. Deznădejdea, tristețea, lipsa de bucurie adevărată, plictiseala ucigătoare de suflet măcinau multe minți și inimi, dincolo de înfățișarea exterioară obișnuită. Se dedică Editurii Christiana, este chemată de tineri să le vorbească, se îndreaptă către familii în prag de despărțire, întoarce la credință pe mulți din cei fără de Dumnezeu.
În jurul Maicii Siluana se naște o frumoasă obște monahală. Tinere din Oltenia și din Moldova se alătură Maicii și împreună încep o lucrare care continuă și astăzi. Dumnezeu singur știe câte suflete deznădăjduite au fost salvate de Maicile de la Jitianul craiovean și Talpalarii ieșeni. S-au așezat toate sub adumbrirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, pentru a împlini cuvântul Sfântului Siluan Athonitul legat de pocăință, de rugăciunea pentru lume, de slobozire din iadul deznădejdii prin dragoste fără hotar pentru Dumnezeu și oameni.
Lupta Maicii Siluana, a Maicii Sofronia rânduită de Măicuța a fi noua stareță a Mănăstirii și a celorlalte surori și maici, a fost și este o luptă pentru autenticitate în viața creștină.
Dorința continuă a Maicii Siluana, pe care se străduia s-o înrădăcineze în viața ei și în cea a surorilor de mănăstire și a celor cu care venea în contact, era lupta de a nu cădea în rutina cea ucigătoare de suflet. Era cuprinsă de o râvnă aprigă de a nu fi cuprinsă în molima formalismului, care îndepărtează viul adevărat din viața omului. Superficialitatea, viclenia, vanitatea care-l îndepărtează cel mai mult pe om de Duhul cel Sfânt erau stări sufletești împotriva cărora se așeza cu întreaga-I ființă.
Felul direct de a spune lucrurilor pe nume, spontaneitatea uimitoare în reacții, capacitatea de a sesiza esențialul și în lucrurile considerate de alții mărunte îi călăuzeau viața și mărturisirea.
Ce a ajutat-o, cine a ajutat-o să fie așa cum a fost?
Desigur, Dumnezeu, Care-Și alege bineplăcuții Săi și-I așază în stare de jertfă și lucrare.
Conștiința păcatelor tinereții și ale neștiinței i-a dăruit un puternic duh de pocăință.
Filocalia și Psaltirea i-au fost cărți de căpătâi. Aici afla răspunsurile, de aici se hrănea pe sine, de aici adăpa pe alții.
Mai presus de toate, Sfânta Liturghie și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului i-au hrănit minunat mintea, i-au bucurat inima și i-au întărit voința mărturisirii.
Sfântul Siluan Athonitul i-a oferit chipul rugăciunii adevărate, icoana iubirii de Dumnezeu și aproapele, puterea ridicării din iadul deznădejdii.
Măicuțele mănăstirii au fost mângâierea sufletului său. Le-a iubit cu intensitate maximă, le-a mustrat cum numai ea îndrăznea s-o facă, le-a format după chipul ei și le-a lăsat moștenire dorința ei de a fi adevărate, fără artificii împovărătoare de suflet, de a dobândi duh de pocăință și a-L iubi pe Dumnezeu și pe oameni așa cum a încercat ea să facă.
Maica Siluana a plecat la cer cu gândul la un loc pentru mănăstirea ei și a surorilor, un loc în pădure pentru a simți liniștea pustiei, dar nu departe de oraș, pentru a nu se depărta de durerea oamenilor. În Sâmbăta cea Mare a Sfintelor Paști a așezat o cruce de piatră în locul în care gândea a fi masa Sfântului Altar. Se va împlini și aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor de bine.
Acum, la plecarea Maicii Siluana dintre noi, cei rămași în valea plângerii, înălțăm rugăciune către Dumnezeu pentru dânsa.
Odihnească-se în pacea Cerului sufletul ei cel mult împovărat de durerea lumii. Pe mulți i-a odihnit, acum să se odihnească ea în în liniștea Împărăției Preasfintei Treimi.
Să se bucure întru bucuria Domnului inima ei adânc rănită de deznădejdea lumii. Pe mulți i-a ridicat cu puterea Domnului din iadul lipsei de nădejde, acum să fie ea înconjurată de mila și iertarea Dumnezeului celui Viu.
Dumnezeu să aibă milă de ea și de noi toți și de întreaga lume. Amin
Sărbătoarea naţională
Nu întâmplător avem legate una de alta, sărbătoarea Sfântului Andrei, ocrototorul României,
şi sărbătoarea naţională, care, înţeleasă cum trebuie, ar trebui să fie tot o sărbătoare eminamente religioasă.
Dacă citim în Vechiul Testament despre sărbătorile evreilor aflăm că aceste sărbători se refereau la evenimente din viaţa poporului Israel în care, în aceste evenimente izbăvitoare poporul recunoştea lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a intervenit într-un mod ceresc şi a dat o mare izbăvire, de aceea sărbătoarea era o sărbătoare religioasă. De fapt noi citim despre aceste sărbători ca despre istoria poporului ales.
Da. Un popor credincios recunoaşte în marile evenimente ale sale prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea laudă pe Dumnezeu, celebrează sărbătoarea ca un moment de laudă a lui Dumnezeu. Aşa trebuie să fie şi sărbătoarea noastră naţională. Când citeşti istoria a ceea ce s-a întâmplat la 1918,
rămâi uimit, pentru că-ţi dai seama că omeneşte părea imposibil ca Puterile Mari să recunoască Unirea Transilvaniei cu Ţara, a Basarabiei şi aşa mai departe, această creare a României Mari cum se spune. Marile puteri n-au făcut nimic. A fost războiul, românii au fost viteji, dar după război s-a uitat totul şi la Conferinţa de Pace se găsea tot ce vrei numai voinţă pentru români nu. A fost într-adevăr o lucrare dumnezeiască ca să se poată realiza un vis multisecular al românilor, acela de a fi împreună în aceeaşi ţaă.
Dacă citim istoria cu trebuie, ar trebuie să covertim o astfel de sărbătoare într-o sărbătoare eminamente religioasă pentru că popoarele sunt în mâna lui Dumnezeu. Pomenim astăzi pe sfântul proroc Naum. Naum ne-a lăsat o carte scurtă în trei capitole şi nu lungi şi toată profeţia lui e împotriva Ninivei şi Asiriei. Ninive şi Asiria păreau de de neînvins. Ei, profetul anunţă căderea Ninivei şi spune de ce:
Ce puneţi la cale împotriva Domnului? El îi va stârpi cu totul, fiindcă urgia nu vine de două ori. (Naum 1, 9)
Pui la cale împotriva Domnului ceva? Domnul i-a avertizat. La Ninive a fost trimis Iona. Se pare că s-au pocăit, dar iarăşi s-au apucat de mânării împotriva Domnului. Şi ştiţi cum se sfârşeşte profeţia?
Prăbuşirea ta este fără leac şi năpraznic prăpădul tău!
Fără leac! Nu s-a mai ridicat. Ninive a rămas o ruină, celebră, admirată de arheologi cu descoperiri interesante, dar atât. Prăbuşirea ta este fără leac. Asta o spunea profetic Naum. Vedeţi?sunt popoare care cad ca să nu se mai ridice. Cât de atenttrebuie să trăim noi ca românica să rămânem în matca drumului luminos pe care l-a trasat de înaintaşii sfinţi ca să ne păstrăm şi neamul şi ţara şi să rezistăm, nu să ne prăbuşim. Vedem că în ţara noastră tot mai mulţi sunt cei care fac ca ninivitenii şi ca asirienii, pun la cale lucruri împotriva Domnului şi atunci, vine căderea. Nu de două ori, ci o singură cădere. Definitivă!
Înainte de ultimul verset, Naum spune:
Înmulţitu-ţi-ai neguţătorii tăi mai mult decât stelele de pe cer. Ei sunt ca lăcusta care întinde aripile şi zboară! Căpeteniile tale sunt ca lăcustele fără număr, iar dregătorii tăi, ca stolurile de lăcuste care se aşază pe ziduri în vreme friguroasă şi, după ce răsare soarele, zboară şi nu se mai cunoaşte locul unde au fost. Păstorii tăi dorm, rege al Asiriei! Vitejii dormitează; poporul s-a împrăştiat în munţi şi nu este cine să-l adune!
Vedeţi? Tot răul porneşte de la cei care ar trebui să dea tonul în economie, neguţătorii, în ce priveşte educaţia, în ce priveşte viaţa duhovnicească. De aceea urmează versetul ultim din cartea lui Naul, verset teribil:
Prăbuşirea ta este fără leac şi năpraznic prăpădul tău!
Desigur, la ziua naţională se cuvine să ne bucurăm şi să rememorăm momentele de graţie ale istoriei noastre şi să cinstim după cuviinţă pe eroi. Da… Eroi care, săracii, au căzut în lupte foarte grele… Ce a însemnat războiul din 1916, 1918…? Dar pe de altă parte, să ne îngrijorăm cu privire la starea noastră şi la pericolul prăbuşirii care ne paşte dacă credem că ne putem ridica şi face planuri împotriva Domnului.
Dimnezeu să ne ajute, să ne lumineze. Sfântul Apostol Andrei să ne ocrotească, să ne înveţe, ca, aşa cum a făcut el, aflându-L pe Hristos să-L vestească toată viaţa. Şi noi să facem la fel după pilda lui şi cu ajutorul rugăciunilor sale. Amin (Cuvântul părintelui nostru, Pr. prof. Vasile Mihoc)
Satul meu e-n sărbătoare!
Ziua de 21 mai, ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este ziua satului Boţeşti din judeţul Vaslui,
satul binecuvântat în care am văzut lumina pentru cea dintâia oară…
M-am născut în sat şi am vieţuit acolo paisprezece ani. Au fost cei mai bogaţi ani ai mei care au rămas veşnici în amintirea mea.
Universul satului era mare…
Iar de hram, de ziua Sfinţilor Împăraţi, satul se lărgea şi mai mult prin oaspeţii din satele învecinate care poposeau în biserica noastră
şi a celor care veneau în casa noastră deschisă către drumul principal.
Ziua aceasta a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era cu totul şi cu totul specială. Era hramul bisericii şi ziua satului.
Fiecare gospodină gătea mâncăruri alese şi îndestulătoare pentru cei ai casei şi pentru oaspeţii care treceau prin sat întâmplător sau invitaţi anume la acest eveniment.
Veneau oameni din Micleşti, din Chircești, din Gugeşti şi chiar din Codăieşti, Bălţaţi şi Tătărani… Şedeau la slujba de hram şi apoi mergeau la masă la cei care-i invita.
La noi acasă, în această zi, întotdeuna erau oaspeţi. Cine erau acei oaspeţi nu-mi mai amintesc, dar mi-l amintesc negreşit pe Unchiul George din Micleşti, finul bunicii dinspre mamă… În dorul naşei lui, venea la naşa cea tânără, adică la mama.
Mama îl ospăta şi-l omenea cu un pahar cu vin.
Îmi mai amintesc şi de tanti Viroana,
sora bunicii Ştefana, care venea pe jos prin păduri şi peste dealuri de la o depărtare de zeci de kilometri…
Ce mare bucurie trăiam atunci…!!!
Viaţa m-a purtat prin lume pe diferite cărări. Am revenit mereu în sat cu dor şi drag. Erau reveniri scurte de o zi-două…
Mă aşteptau părinţii şi fraţii mai mici…
Apoi, m-au aşteptat doar părinţii
Şi mai apoi, mă aştepta doar buna mea măicuţă.
Cum auzea că am oprit maşina, ieşea în prag şi deschidea braţele să mă cuprindă şi să mă conducă în casă direct la masa încărcată cu bunătăţi.
Ce mare bucurie să mâncăm împreună şi s-o ascult povestindu-mi o mie şi una de poveşti minunate din sat…
Timpul a trecut peste sat şi peste noi…
În 2012, veneam acasă şi mama avea să mă întâmpine pentru cea din urmă oară.
Când s-a îmbolnăvit, fraţii au adus-o la Sibiu şi n-a mai plecat în sat. S-a mutat de tot la noi… în cimitir.
În acest an, 2019, am revenit în sat în a treia zi de Paşte…
Nu mă aştepta nimeni… Nu ştia nimeni că vin..
Doar zambilele mi-au zâmbit…
Satul se adunase în biserica din Porşăni şi apoi în cimitir…
Hristos a înviat şi niciun mort nu mai este în groapă!
Sibiul şi Boţeştiul sunt acum aproape.
Ardealul şi Moldova se îmbrăţişează…
Nicio lacrimă de durere, nicio umbră. Totul e lumină şi bucurie.
Locuri şi oameni tranformaţi de har şi de vreme…
Amintiri.
La mormântul naşului, a venit şi un reprezentant al familiei Brînză.
Preotul îi cheamă pe membrii familiei care sunt deja Sus.
Eu îi chem pe cei care încă mai sunt aici JOS:
Haideţi fraţilor să mergem acasă. Azi, în sat la noi e sărbătoare!
Din minunăţiile descoperite în călătoria din Moldova. Partea I: Minunatul copac Pawlonia
Salutare!
Cu darul lui Doamne Doamne, am beneficiat de o mult dorită vacanţă.
Am plecat din Sibiu a doua zi de Paşte, 29 aprilie şi am revenit joi, 9 mai 2019.
În cele ce urmează, vă voi împărtăşi, pe rând, câte ceva din bucuriile primite în această minunată călătorie pe tărâmurile copilăriei.
În acest articol, voi vorbi despre arborele ornamental Pawlonia
pe care l-am descoperit la verişoara tatălui meu, doamna profesoară Silvia Hodaş şi soţul dânsei, distinsul umorist Ioan Hodaş din Codăieşti judeţul Vaslui (minunatul dom profesor Jănel), în casa şi în grădina cărora am petrecut clipe vrednice de păstrare în amintire.
În timp ce înregistram cărţile de la secţiunea GEORGAFIE, am găsit şi cartea Să cunoaştem arborii…
De multe ori, trecem pe lângă lucruri minunate şi nu le băgăm în seamă.
Am admirat iubirea de frumos a familiei Hodaş. Au plantat sămânţa de Pawlonia, au îngrijit-o an de an şi iată acum bucuria cultivată în răbdare
Arborele Pawlonia le-a răsplătit cu aceste minunate flori
Vă mulţumesc doamna Silvia pentru această bucurie!
În această fotografie sunt cu mama doamnei profesoare Silvia Hodaş, sora bunicului dinspre tată.
Tanti Mariţa are 92 de ani şi este plină de viaţă şi de bucurie.
Să ne trăieşti mătuşa întru Mulţi ani cu sănătate!
E o bucurie să o văd şi să o aud de fiecare dată când rânduie Doamne Doamne!
E vremea colindelor!!!
Zurgălăul de Nicolae Labiş
Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind…
Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.
… Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.
O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.
Plutea încremenită o tăcere…
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
https://Versuri.ro/w/pj17
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.
Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş…
Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit…
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.
……………..
E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va
Şi ce-o să mai aducă anul nou?
Un zurgălău stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?
Voi, oameni ai pământului, uitarea
S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?
N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?
- Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
Avem la masă câte-un scaun gol.
Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
Ei, alchimiştii noului pârjol!
Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare
Aşa cum ei ne văd în visul lor,
Prin bălării de foc, nimicitoare,
Sub pălării de foc, nimicitor.
Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
Acuzatorii, asprul lor colind
Oaspeţi cu azur în gene
Versuri
de Nichifor Crainic
Oaspeţi cu azur în gene
Şi zăpadă pe opinci
Se iviră la fereastră
Cu colinde şi tilinci.
Cântec legănat şi fraged,
Înfloriri de ghiocei
Umbre mari ţineau isonul
Albăstrind pe după ei.
Se părea că-n zvon de aripi
Şi miros de tămâieri
În colindă mi se-ngână
Pui de om cu pui de cer.
Şi cântară, şi urară
Şi plecară ca un dor,
Strălucea un puf de înger
Risipind pe urma lor.
Şi era o pace albă, –
Ca ninsoarea, şi era
O sfială ce din stele
Până-n inimi tremura.
Bacii lepădară grija:
Astăzi lupii ţin ajun,
Porumbeii nu visează
Vânt de uliu căpcăun.
Şi zăvozii şi dulăii
Să mai lărmuie se tem,
Boii rumegă cu botu-n
Ieslea de la Betleem.
Fă-mi-te numai ureche
Ca s-auzi, bătrân pamânt:
Sus, în leagăn prins de stele,
Gângureşte Pruncul Sfânt.
�
����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������
Din darurile primite de la Târgul de carte și Revistă Religioasă din Sibiu
Salutare!
Mult așteptatul Târg de carte religioasă din Sibiu a trecut și anul acesta foarte repede.
Au fost 4 zile pline de multe daruri și bucurii.
Ne-am reîntâlnit cu oameni dragi care an de an vin la Sibiu și petrecem clipe de neuitat
Privesc fotografiile și filmulețele și aș vrea să imprim toate aceste trăiri în sărmana-mi făptură mărginită…
Ca de fiecare dată, am desfăcut băierele pușculiței consacrate acestui Târg și ne-am cumpărat o sumedenie de cărți, atât noi, cât și copiii…
Sunt recunoscătoare minunaților oameni care au inițiat și susțin, iată de 18 ani, acest proiect inedit
O carte mai mult decât specială: Jurnalul
Dintotdeuna m-a fascinat taina omului…
Grație darului moștenit de la mama, am intrat cu ușurință în vorbă cu tot felul de oameni… și am descoporit o sumedenie de lucruri fascinate și totodată intime, personale… Unele m-au infiorat și m-au obligat la acțiune…, la o îndatorire, aceea de a te ruga pentru acel om și a-l ajuta ghidându-l spre Liman.
M-a pus pe gânduri cele descoperite… Prin auzirea unor lucruri personale, intime ale unui om, pătrunzi pe un teren foarte sensibil, având o mare responsabilitate, în primul rând, a nu judeca.
În ultima vreme, am citit câteva cărți autobiografice și câteva Jurnale, cum ar fi
Seva din adâncuri a lui Ioana Postelnicu,
A trăi penntru ați povesti viața a lui Gabriel Garcia Marquez,
Jurnalul lui Julien Greeen,
Povestea vieții mele de Andesen și
Jurnalul lui Eugene Delacroix.
În aceste jurnale, era prezent omul din spatele scriitorului, autorului de cărți…
Citisem unele cărți de acesti autori, îmi făurisem o imagine despre autor, dar după lectura Jurnalului, apărea omul real, cu grijile, cu fricile, cu așteptările și împlinirile sale…
Jurnalul lui Ion Dur
L-am întâlnit pe Ioan Dur anul trecut la Târg… L-am privit cu oarecare nebunăvoință. Ulterior, am auzit cum c-ar fi profesor universitar…
L-am ascultat puțin în vânzoleala lansării cărții dânsului…
Nu m-a atras titlul cărții. Deși am vândut câteva zeci de exemplare, nu am avut curiozitatea să deschid niciodată cartea…
Abia acum înțeleg ce am pierdut…
Într-o zi, domnul Gabriel Hasmațuchi m-a invitat la o lansare de carte de poezie. Acolo, am dat cu ochii din nou de Ioan Dur.
Slavă Domnului! A fost o întâlnire ceva mai îmblânzită…
Și iată, în seara aceasta, se rândui să mă întâlnesc din nou cu Ion Dur, cu un alt Ioan Dur…, un om care a parcurs o bună bucată de Cale, aflându-se acum în așteptarea zilei celei neînserate…
În cele două ore de dinaintea lansării Jurnalului său, am pătruns în maximă apropierea unui om a cărui minunăție tainică n-aș fi bănuit-o.
M-au uimit cele descoperite în Jurnalul său.
M-a uimit că mi-a reținut numele…
Porți un nume frumos, mi-a zis în timp ce scria autograful…
E un simțământ foarte curios acela în care cunoști un om pe dinafară, așa cum îl vezi în manifestări, îl cunoști ce lucrează și apoi afli lucruri la care nu te așteptai..
Jurnalul lui Ion Dur e o nouă mare fascinație, alături de Jurnalul lui Radu Vancu…
Cred că am primit suficient elan să-mi continui scrisul la propriul Jurnal…
Vă mulțumesc domnule profesor Ion Dur!
Citindu-vă Jurnalul, am prins curaj să merg mai departe pe calea spre sine…., a regăsirii de sine, a cunoașterii mai profunde de sine…
Nădăjduiesc să pot onora până la sfârșit numele ce-l port!
Indrăznesc să trăiesc sănătos 
Comentarii recente