Ce reprezintă pentru noi Pogorârea Duhului Sfânt
Câte ar trebui să spunem despre lucrarea Duhului Sfânt într-o zi ca aceasta! Cât de importantă este pentru viața lumii și a tuturor oamenilor venirea Duhului Sfânt la noi!
La Pogorârea Duhului Sfânt s-a întemeiat Biserica. Pogorârea Duhului Sfânt este ziua de naștere a Bisericii. Biserica care este lumea răscumpărată, lumea înnoită, lumea mântuită. Este noua lume. Fără Duhul Sfânt, creația rămâne la posibilitățile ei firești, naturale. Prin Duhul Sfânt, creația este chemată la unirea cu cerul, la unirea cu Dumnezeu. Omul fără Duhul Sfânt este omul redus la puterile sale naturale. Trup și suflet cu toate calitățile sale, dar sunt toate naturale. Prin toate nu-și poate depăși limitele sale naturale. Prin Duhul Sfânt, omul este umplut de putere de Sus și chemat la îndumnezeire, adică infinit mai presus decât tot ce înseamnă puterile naturale ale omului.
Există religii naturale. Religii în care oamenii încearcă să facă ceva prin învățături, prin eforturi morale, chiar ascetice, dar reduși la posibilitățile lor bio-fizice și psiho-fizice dacă vreți. Numai creștinismul înseamnă chemarea noastră la a deveni oameni duhovnicești. În învățătura Sfântului Apostol Pavel, este pus în opoziție omul redus la puterile sale naturale și omul duhovnicesc, omul care primește Duhul Sfânt. Omul redus la puterile sale naturale se numește un om psihic, un om care are un suflet, care și el este un dar natural, un dar creatural. În limba greacă este această opoziție între psihikos antropos, omul psihic, și pnevmatikos antropos, omul duhovnicesc. Nu există posibilitatea să devii om duhovnicesc în alte religii. Sunt și în alte religii idealuri, și învățături, și eforturi, dar toate sunt reduse la posibilitățile naturale. Ce face un fachir sau ce face un guru sau știu eu ce alți oameni de care se face caz în lumea necredincioasă astăzi, este a-ți folosi puterile naturale. Poți prin post prelungit, prin eforturi, prin exercițiu să faci ceva care nu-l pot face alții. Dar numai în Biserică, omul natural, omul psihic, adică omul cu trup și suflet, poate deveni om duhovnicesc. Pentru că se adaugă ceva în plus. Se adaugă Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Cel prin Care ne unim cu Dumnezeu în Hristos. Duhul Sfânt ni-L ca dar pe Iisus Hristos, ne dă ca dar umanitatea divinizată, îndumnezeită a lui Hristos. Noi putem primi această umanitate, pentru că e umanitate, e făcută pentru noi. În persoana lui Hristos, cele două firi, dumnezeiască și omenească s-au unit și noi dorim să primim, și primim umanitatea lui Hristos, primim umanitatea Lui îndumnezeită. Ne facem purtători de Hristos. Și viața noastră devine alta. Când Îl primim pe Hristos prin Duhul Sfânt, nu mai încercăm să ne potențăm forțele naturale, să vedem cât putem noi, ce eforturi putem noi face, ca niște sportivi care vor să se depășească, care vor să depășească pe alții și realizează o performanță. Astea sunt performanțe naturale. Dar prin Duhul Sfânt suntem ridicați deasupra posibilităților noastre naturale. De aceea, Sfântul Apostol Pavel pune față-n față pe omul trupesc și pe omul duhovnicesc. Trupesc sau psihic e același lucru. Adică omul este redus la forțele sale creaturale. Și omul duhovnicesc, omul pnevmatic.
Pe omul duhovnicesc îl cunoști după roade. Mântuitorul ne spune cum vom cunoaște pe oameni. După roade. În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel dă două liste, de roade ale trupului, roadele omului fără Duhul Sfânt, care crede că-i bun, care vrea să facă binele de multe ori, dar nu este în stare să-l facă. Chiar voind să facă binele. Spune Apostol Pavel despre acest om psihic: Vreau să fac binele, dar nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela îl săvârșesc.
Fără Duhul Sfânt nu putem face nimic. Domnul ne spune: Fără Mine nu puteți face nimic. Fără Hristos prin Duhul Sfânt, omul are impresia că a făcut ceva…, dar până la o adică. Numai vezi imediat cum clachează, cum își dă arama pe față cum se spune, că este un om neînduhovnicit.
Și Apostolul Pavel, cum spuneam, pune față-n față roadele trupului, care sunt păcate de multe feluri. Multe foarte subtile, foarte ascunse în învelișurile multe ale sufletului. Când cauți mai adânc și mai adânc, vezi o mulțime și o mulțime de lipsuri, de nedesăvârșiri, de pericole care zac acolo și care se dau pe față…
Aș vrea să citesc ce se spune despre roada Duhului sau rodul Duhului. Citim la Galateni capitolul 5, 22-23: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.” Și altele multe. Deci omul duhovnicesc prefăcut prin Duhul Sfânt nu-și mai poate permite păcatul. Sfântul evanghelist Ioan spune că cel născut din Dumnezeu nu păcătuiește pentru că este născut de Dumnezeu. Și nu poate păcătui. El a fost prefăcut și păcatul nu mai are … Duhul Sfânt îl ocrotește, îl păzește. L-a înălțat la alt nivel. De aceea este un mare lucru un om duhovnicesc, când găsim un om duhovnicesc cu adevărat care L-a lăsat pe Duhul Sfânt să-i prefacă toată ființa. Acela este un mare dar pentru oameni. Pentru că prin toată prezența lui, prin toată rugăciunea lui, prin sfatul lui, el luminează pe ceilalți și-i ajută.
Biserica a dat oameni sfinți, oameni duhovnicești, care au fost luminători în lume și ajutători și până azi căutăm oameni duhovnicești. Ei, acești oameni, care au fost ridicați deasupra situației de ființă păcătoasă, trăiesc în dragoste, bucurie, pace, ceva care nu se manifestă din când în când, ci o stare permanentă: dragoste față de Dumnezeu, față de semeni, bucurie adevărată, adâncă. Bucurie care nu te lasă să decazi – azi ești bucuros, mâine ești trist, azi ești plin de bucurie, de speranță, mâine ești deznădăjduit. Un om credincios, un om duhovnicesc nu ajunge în situații din acestea. Dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credință. Blândețe, înfrânare, curăție și altele multele. Împotriva unora ca acestea, spune Apostolul Pavel, nu este lege. El aici în Epistola către Galateni vorbește despre contradicția dintre Legea lui Moise și credință. Legea care spunea cutare, cutare, cutare să nu faci. Ei, credința spune altfel. Credința te ridică deasupra. Nu mai e nevoie de atâta cazuistică am spune.
Când ești în Duhul Sfânt, ești deasupra Legii, căci te încadrezi în Legea lui Dumnezeu în modul cel mai natural am spune, căci prin Duhul Sfânt ești în conformitate cu Dumnezeu, ești conform cu Dumnezeu, ești conform cu natura ta vindecată, ridicată la Dumnezeu. Și asta pentru că cei care sunt ai lui Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel mai departe, şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele, adică și-au omorât aceste tendințe trupești, păcătoase, rele, au smuls rădăcinile păcatelor din ființa lor. Sigur pentru aceasta trebuie voință și efort duhovnicesc și mai ales credință multă, să te lași pe mâna Domnului, să te lași prelucrat, transformat de Duhul Sfânt cu toată smerenia, cu toată simplitatea, cu toată candoarea și atunci Duhul Sfânt clarifică totul. Duhul Sfânt este Cel Care face curățenie în viața noastră. Inima ta este altfel curățată. Duhul Sfânt venind luminează toate cotloanele inimii ca să trăiești după voia lui Dumnezeu.
Fără Duhul Sfânt nu poți face nimic. Mântuitorul ne spune: Fără Mine nu puteți face nimic. Iar pe Hristos Îl avem prin Duhul Sfânt. El ia dintr-ale lui Hristos și ne dă nouă, ale Mele le va lua și le va da vouă. El ne dă, repet, această umanitate, această omenitate, fire omenească prefăcută în Dumnezeu, îndumnezeită, înățată. Și unindu-ne cu Hristos prin Duhul Sfânt, viața noastră este o viață duhovnicească.
În Sfânta Scriptură, creația neîndumnezeită, nevindecată, neînduhovnicită este numită lume simplu, lumea de păcat și se face o distincție, mai ales în Evanghelia de la Ioan și Epistola I de la Ioan înte lume, această lume și lumea lui Dumnezeu. Că Duhul Sfânt venind, spune Mântuitorul, va vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată.Mântuitorul explică mai departe. De păcat, arată lumea păcătoasă care nu crede în Hristos. Nu poți birui păcatul fără Hristos. De dreptate pentru că Duhul Sfânt face dreptate lui Hristos, arată că Hristos este Dumnezeu adevărat și că noi în Hristos suntem mântuiți. Și de judecată pentru că cel rău cu toate ale lui va fi judecat. Duhul Sfânt clarifică lucrurile. El efectuează această judecată a lumii prin care este arătat Hristos ca speranța lumii, ca mântuire a lumii, ca Mântuitorul lumii. Și noi în Hristos, dobândim viața Lui.
Să rămânem cu dorința aceasta de la sărbătoare să fim duhovnicești, nu trupești, nu psihici. Să nu ne încânte performanțele firești ale omului. Pot fi performanțe interesante, dar sunt atât. Și cel mai performant om… moare. Vedeți, citim despre mari campioni care uneori sfârșesc viața timpuriu. Dacă acest performer este și om duhovnicesc, este altceva. Noi să dorim dincolo de realizările noastre pământești. Cele că un copil e cuminte, care are rezultate bune la școală, învață, face o meserie. Toate aceste lucruri sunt frumoase, dar ținta e mai sus. Ținta noastră a tuturor ar trebui să fie să ne facem oameni duhovnicești după chipul lui Hristos Domnul prin puterea și lucrarea întru noi a Duhului Sfânt. Amin (Cuvântul Părintelui nostru, Părintele Prof, Dr, Vasile Mihoc, de astăzi, 12 iunie 2022, la vecernie)
Hrană pentru suflet
Salutare!
Găsesc potrivit să vorbim mai mult pentru suflet.
Să ne concentrăm mai mult pe esenţă. Multe lucruri ne sunt de prisos.
Ne străduim pentru simplitate şi practicabilitate. Continuăm să coacem pâinică cu maia şi să cultivăm iarbă de grâu. Am descoperit beneficiile sucului din iarbă de grâu. Suntem la început, vorba aceea, abia am dat de gust…
Însă mare nevoie avem de hrana sufletului.
Apostolele şi Evangheliile duminicale sunt hrană de cea mai bună calitate pentru suflet. Dar şi Apostolele şi Evangheliile zilnice… Pericopele de peste săptămână le găsim menţionate la finalul unor ediţii ale Noului Testament.
Pericopelele de Duminică, 17 ianuarie 2021 au fost :
Apostolul zilei: Coloseni III, 4-11;
Evanghelia zilei: Luca XVII, 12-19
În cele ce urmează vă împărtăşesc Cuvântul părintelui nostru în care învăţăm cum să mulţumim
Vorbeam dimineaţă despre mulţumirea adusă lui Dumnezeu.
Să mulţumim, nu numai pentru micile daruri pe care le primim, ci şi pentru marele dar al existenţei noastre şi pentru marele dar făcut nouă de Domnul nostru Iisus Hristos prin Crucea lui, pentru mântuirea noastră.
Sfântul Apostol Pavel ne dă un model de rugăciune în privinţa aceasta la Coloseni: „Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.” (Coloseni I, 12). Aici, ne arăta cum să mulţumim.
Să simţim în fiinţa noastră bucuria şi dorul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem în Hristos.
Dumneavoastră puneţi întrebări la spovedit, dar noi nu prea avem timp atunci. Aşa că acum, dacă aveţi întrebări, putem să le discutăm şi să le lămurim pe cât ne stă în putinţă.
Trăim într-o lume în care suntem interpelaţi în toate felurile. Eu mă bucur că oamenii îşi pun întrebări. Lumea aceasta a noastră este atât de complexă şi fărâmiţată de păcat încât oamenii îşi pun întrebări. E bine că nu trăim un capitalism din acela aşa cum ni-l imaginam noi când eram sub comunişti. Ne imaginam un capitalism în care toate lucrurile sunt roz. Dacă ar fi fost aşa, ne-am fi pierdut cu toţii în materialism…
Şi e foarte bine că oamenii îşi pun întrebări. Lumea în care trăim e aşa de marcată de răutatea păcatului încât oamenii îşi pun întrebări. Foarte mulţi oameni tineri îşi pun întrebări. Vezi, dincolo de păcatele lumii, şi cărora mulţi le cad victime, sunt oameni care îşi pun întrebări şi pun întrebări altora şi aceasta îi face să descopere adâncuri ale vieţii spirituale.
De aceea, e bine să ne punem întrebări. Sigur, totdeauna să avem ca Învăţător pe Hristos. Să procedăm la fel ca leproşii aceea care strigau în Evanghelia de azi: Învăţătorule, ai milă de noi!
Hristos este Învăţătorul cel Mare şi de la El primim învăţătura mântuitoare, învăţătură care nu duce pe nimeni în rătăcire, învăţătură care salvează, care scapă, care mântuieşte, nu o învăţătură rătăcită. Azi, învăţăturile oamenilor duc la pierzare. Vezi, toţi deştepţii lumii de azi dau directive contradictorii… Ne gândim numai la boala aceasta care se încearcă să fie contracarată de către toţi marii lumii. Cum au tratat-o până acum? Până acum, se vede că au tratat-o greşit, au abordat-o greşit şi oamenii mor pe capete… Oamenii mor datorită unor hotărâri criminale, pentru că nu s-a abordat problema cum trebuie, pentru că-s false învăţături. Sunt false învăţături! Şi o falsă învăţătură duce la pierzare. Dacă aceasta este valabil în ce priveşte trupul, e cel puţin tot aşa de valabil în ce priveşte sufletul. O învăţătură eronată nu vindecă, nu mântuieşte, ci pierde.
Avem pe Marele nostru Învăţător Hristos. Avem Biserica în funcţia ei învăţătorească, avem pe Sfinţii Părinţi… Marii învăţători! Pomenim pe doi mari dascăli ai lumii şi ierarhi, Atanasie cel Mare şi Chiril al Alexandriei. Mari, mari dascăli, care într-o lume tulburată de tot felul de rătăciri au învăţat drept despre Mântuitorul, despre mântuirea în Hristos! Atanasie, în secolul IV, a luptat împotriva arienilor învăţând atât de curat şi de adânc despre Hristos Mântuitorul, iar Sfântul Chiril în veacul V, la 100 de ani după Atanasie, tot într-o controvesă hristologică împotriva lui Nestorie, învăţând iarăşi corect despre taina persoanei Mântuitorului în care sunt reunite, neîmpărţit şi nedespărţit, nestricat şi neschimbat firea dumnezeiască şi firea omenească.
Până vă gândiţi la întrebări, voi citi de la Coloseni capitolul I versetele 24-29: Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi (Sfântul Pavel era atunci în închisoare la Roma, suntem în anul 63) şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica.
Un cuvânt enigmatic: împlinesc, în carnea mea, lipsurile necazurilor lui Hristos. Aceasta nu înseamnă că necazurile şi suferinţele Mântuitorului sunt deficitare sau că au nevoie de completări. Numai că toţi aceea care sufăr pe Hristos intră în taina jertfei Lui şi cei care sufăr pentru Hristos nu sufăr ca ceilalţi oameni, pentru că toţi oamenii suferă într-un fel sau altul, dar cei care suferă pentru Hristos fac din viaţa lor o jertfă. Viaţa lor devine o jertfă. Suferinţa lor devine o jertfă, adică are valoare ispăşitoare şi răscumpărătoare pentru alţii.
Spunea cândva Părintele Iosif că martirii au mai mare putere în faţa lui Dumnezeu decât ceilalţi sfinţi. Toţi sfinţii sunt mari, dar martirii, pentru că ei cu hotărâre au fost în stare să-şi dea viaţa pentru Hristos, au primit putere de la Hristos ca martiri să ducă până la capăt jertfa lor şi au mare îndrăzneală la Hristos. De aceea, spunea el, că cine se roagă, asta e din suferinţa unui preot, citat de un alt preot, că cine se roagă unui martir e mai repede ascultat decât dacă se roagă unui altui sfânt. Nu?
Sfântul Apostol Pavel spune: eu plinesc, în trupul meu, în carnea mea, lipsurile necazurilor lui Hristos, adică e nevoie şi de această jertfă a ucenicilor lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Jertfa acestor oameni actualizează cumva pentru oamenii de peste tot, de pretutindeni puterea jertfei mântuitoare a lui Hristos, care rămâne atoteficientă, nu are nevoie de completări, este completă, numai Dumnezeu în dragostea Lui ne asociază … (întreruptă înregistraea).
Slujitor m-am făcut. Noi, în Biserică, suntem în condiţia de slujitori, slujind nu numai interesul meu, ci slujind Bisericii, participând la lucrarea Bisericii, la viaţa Trupului care este Biserica. Apostolul Pavel, slujitor al lui Hristos, da, şi al Bisericii. Dacă nu eşti slujitor al Bisericii, nu poţi fi slujitor al lui Hristos. Fiecare avem chemarea la slujire. Să lucrăm cu toţii la propăşirea, la însănătoşirea, la întărirea Trupului lui Hristos care este Biserica. Şi putem face acest lucru în foarte multe feluri.
Al cărei slujitor m-am făcut, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, ce mi-a fost dată mie pentru voi, ca să aduc la îndeplinire cuvântul lui Dumnezeu. Ca apostol, Pavel este slujitor al Cuvântului în primul rând, dar el este chemat slujitor nu la întâmplare, ci este aici o lucrare dumnezeiască, ceea ce numeşte apostolul iconomie. Iconomie înseamnă o bună rânduială a lucrurilor. Dumnezeu are în vedere toate aceste lucruri şi El dă fiecăruia locul lui şi rolul lui în slujirea Trupului.Şi apoi, continuă arătând cum s-a făcut slujitor al Bisericii care este taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi.
Biserica este Taina cea ascunsă din veacuri şi de neamuri. Taina lucrării lui Dumnezeu care prin Biserică realizează, ceea ce este scopul, dorinţa lui Dumnezeu din totdeauna, mântuirea creaţiei Sale. Pentru că mântuirea este o mare taină. Ea se realizează în conlucrarea oamenilor cu Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu nu mântuieşte creaţia fără oameni, fără creaţie. Creaţia trebuie să participe la transfigurare, la reînnoirea ei, oamenii trebuie să participe la mântuirea lor. Omul nu este un obiect material, pe care îl ia Dumnezeu de aici din Iad şi îl mută în Rai. E o mare eroare. Noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne vrea împreună lucrători la mântuirea noastră. Ei, Sf. Ap. Pavel ne dă modelul acestei intrari în iconomia lui Dumnezeu pentru a ne înscrie şi noi în lucrarea aceasta a tainei celei din veac ascunsă de veacuri şi de neamuri şi descoperită acum prin Hristos şi prin Biserica Sa.
iar acum descoperită sfinţilor Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei.
În perspectiva iudeului credincios din secolul I al erei creştine, neamurile nu aveau nicio şansă. Ideii, poporul ales. Dumnezeu are grijă de ei. Ceilalţi… sunt buni de iad şi nicio problemă. Ori în taina lui Dumnezeu care iubeşte lumea, creaţia Sa, iată se dezvăluie prin sfinţii Săi taina lucrării Sale de mântuire a oamenilor. Şi mântuirea este oferită tuturor. Mântuirea este oferită tuturor în Hristos şi prin Biserica Sa. De aceea Biserica este o mare taină, este lucrarea lui Dumnezeu între oameni. Şi taina aceasta se vădeşte prin prezenţa lui Dumnezeu în noi: Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei. Nu este vorba numai de, aşa de…, ştiu eu, de a adopta o învăţătură şi de a te face ucenicul lui Hristos în sensul acesta şcolăresc. Hristos în noi! Hristos unit cu persoana noastră. Hristos care ne împărtăşeşte slava Lui şi ne face ca să primim cu faţa luminată spre slava viitoare:
Pe El noi Îl vestim, sfătuind pe orice om şi învăţând pe orice om, întru toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul, desăvârşit, în Hristos Iisus. Spre aceasta mă şi ostenesc şi mă lupt, potrivit lucrării Lui, care se săvârşeşte în mine cu putere.
Pavel, care părea cel mai neputincios… Era în închisoare… Era un om închis. Nu? Dar prin el, se săvârşea cu putere, spune el, lucrarea dumnezeiască de mântuire a oamenilor. Mă opresc aici. Poate aveţi întrebări.
Credincios: Să discutăm puţin despre fericirea a 4 şi a 9 în contextul de astăzi… (prezintă un caz de nedreptate lumească suferit)
Părintele: Noi trebuie să alegem cu foarte multă înţelepciune tot ce se spune în dreapta şi în stânga. Un credincios nu cade victimă manipulărilor. Dumnezeu îl fereşte de asta. Sigur, da, el trebuie să se ferească la rândul lui. Trăim într-o lume care ... Boala aceasta grea se raportează la număr mare de morţi… Cei cu care am stat de vorbă şi au trăit experienţa bolii… Am văzut oameni care au fost bolnavi şi au trecut prin clipe foarte grele. Sigur nu toţi care se îmbolnăvesc trec prin clipe grele, dar pe de-o parte, vezi boala ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru oameni, şi se pare că-i făcută tot prin oameni… Din ce în ce mai mulţi întrevăd că boala aceasta n-a venit pur şi simplu de la sine, ci a fost creată ca o armă biologică şi a fost creată ca să fie foarte rea, să aibă efecte teribile, iar pe de altă parte, modul în care oamenii abordează problema se dovedeşte pas cu pas aiurea. Ţările care păreau cele mai bine puse la punct în ceea ce priveşte sistemul sanitar sunt cel mai cumplit lovite: America, SUA în special, Anglia, care erau modelul sanitar…, s-a constatat că abordarea a fost falsă, abordarea abordată oficial faţă de boală…
Într-un azil din SUA o femeie s-a îmbolnăvit acum recent de această boală, a fost dusă la spital… Nu mai ştiu toate detaliile, a fost tratată, apoi întubată, după care se spunea familiei că nu mai există şansă de salvare, 90% e pierdută, dar când au tratat-o cu un anumit medicament, a început să-şi revină… Cei de la azil au mutat-o în altă parte şi n-au vrut să-i mai dea acel medicament care îi făcea bine şi familia a acţionat rapid în justiţie şi Justiţia a hotărât să-i dea tot medicamentul care-i făcea bine şi au salvat-o. Vedeţi? Medici erau împotrivă să-i dea medicamentul potrivit şi până la urmă justiţia o salvează pe femeie din mâna medicilor.
Deci trăim într-o lume în care oamenii nu mai au încredere în medicină. Merge bolnavul şi se teme că medicul îi face rău şi nu bine. Că medicul urmează un protocol şi este acoperit… Şi atunci, trebuie să se lupte oamenii pentru situaţia lor. Da, suntem într-o situaţie complexă. Când trebuie să mergi la spital, începi să te îndoieşti dacă faci bine… Deci în situaţia asta ce faci? Şi răspunsul ca preot este în primul rând să te rogi lui Dumnezeu, să te rogi ca Dumnezeu să te ferească de cei răi…
Revenind la întrebare, un om însetat caută apă, un om flămând caută mâncare. Ei, când ai setea pentru dreptate… Ce înseamnă dreptate în sens biblic?
Dreptate în sens biblic înseamnă suma virtuţilor, spune Sf. Grigore de Nyssa. Omul drept este cel care stăruieşte în toate poruncile şi rânduielile lui Dumnezeu. Deci a înseta de dreptate înseamnă să doreşti cu toată fiinţa ta să împlineşti voia lui Dumnezeu. Asta însemnă! Ei, care este voia lui Dumnezeu în situaţia ta?
Credinciosul: Să spun adevărul!
Părintele: Să spui adevărul! Să nu spui ce nu ştii. Dacă spui ce nu ştii şi duci pe alţii la pierzare… Da, eu m-am legat de cineva care făcuse nişte afirmaţii cum nu trebuie pe la radio, pe la TV… Şi acesta a zis: Nu, eu îmi asum dacă moare cineva din cauza mea, eu sunt vinovat… Şi i-am spus: Stai puţin! Nu te juca cu vorba. Poţi să faci să moară oamenii din cauza ta! Că i-ai dat un sfat care l-a dus la moarte. Da, e o situaţie foarte grea. Ce-i spui omului exact?
Vedeţi că problema nu este că noi nu vrem să facem bine… Problema este că nu ştim destul de bine. Suntem într-o situaţie în care ezităm. Nu? Ce-i de făcut? Cum abordezi o situaţie? Da, concret, pentru că e vorba de oameni. E vorba de oameni care sunt expuşi… Oamenii în vârstă, oamenii din azile mai ales… Acolo, au murit mulţi, mai ales în America, în Italia. Şi s-a constatat că au murit mulţi care se vaccinaseră împotriva gripei… Vaccinul acela nu i-a întărit, ci, dimpotrivă, i-a expus… Vedeţi, de asta trebuie să fim precauţi. Să nu vorbim ce nu ştim. Să fim atenţi. Să ne rugăm lui Dumnezeu şi El ne poate salva. Vedem că, în situaţia asta, oamenii au bunăvoinţă. Eu cred că majoritatea medicilor sunt oameni care vor să salveze pe oameni, dar sunt prinşi într-o reţea în care nu ştiu ce să facă sau implică să facă… Şi atunci,
Un alt credincios povesteşte cât de rău i-a făcut un vaccin.
Părintele: Da. Vedeţi, suntem diferiţi. Oamenii nu sunt roboţi. Nu sunt maşini… Fiecare om e diferit. Fiecare organism e diferit. La unul îi poate face bine ceva, la altul, rău. Ori în situaţia aceasta, trebuie să abordezi situaţia în mod diferenţiat. Nu? Nu-i poţi pune pe toate laolaltă la fel. Suntem diferiţi şi fiecare are un istoric, am spune, al patologiilor de care a suferit în viaţă. De aceea, trebuie înţelepciune. Ori doctorii nu pot face asta pentru că ei au un protocol. Li se spune: în cazul cutare, faci cutare, în celălalt, faci cutare.. Ori lucrurile sunt mai complicate decât par. Acum vezi când îţi faci o analiză la o boală, nu mai e rezultatul pe o foaie mică, ci îţi dă 20 de foi… şi-ţi arată un şir lung şi tu ca profan ce înţelegi de acolo? Eu mă întreb ce înţelege doctorul? Că tu ai mai multe boli, una peste alta şi istoria bolilor tale este foarte complexă şi cum poate un doctor să-ţi dea soluţia cea mai bună – sigur, dacă este foarte luminat – ca să nu se împiedice medicamentele unul de altul, ca să nu facă mai mult rău decât bine?
Dar noi, care nu suntem medici, trebuie să avem întotdeauna smerenia neceară, să nu ne dăm cu părerea unde nu ne pricepem, să căutăm adevărul. Să căutăm adevărul!! Pentru că Mântuitorul spune: Căutaţi şi …? veţi afla. Nu aşa să primim orice, pentru că în lumea asta circulă tot felul de zvonuri şi-şi dau cu părerea mai mulţi cei care nu se pricep decât cei care se pricep. De asta, trebuie multă înţelepciune smerită. Smerenia este baza! Şi în toate să învăţăm. Să avem ochii deschişi, să privim în jur şi să avem în vedere întotdeuna ascultarea de Dumnezeu şi grija faţă de suflet în primul rând.
Credincios: Părinte, cum putem înţelege taina fărădelegii? La înţelesul în care a vorbit Sf. Ap. Pavel, dar şi concret în zilele noastre.
Părintele: Ton mistirion tin anomias (II Tesaloniceni cap. II, 7). Taina fărădelegii, spune apostolul, se şi lucrează în lume. Am spune că este vorba despre perioada care precede pe Antihrist, aşa spune Apostolul Pavel: Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Se foloseşte Ceva sau Cineva care-l opreşte… Dar taina fărădelegii se şi lucrează
Vedeţi, este o taina fărădelegii… Se vorbeşte azi de teoria conspiraţiei. Da, sunt oameni răi, care îşi fac planuri lor, dar dincolo de oameni, apostolul spune că există o taină a fărădelegii, o taină demonică, o lucrare demonică şi apostolul o întrevedea. Probabil că suntem în aceeaşi situaţie. Poate că astăzi, taina fărădelegii este şi mai evidentă pentru că suntem şi mai informaţi. Pe vremuri, acum vreo 40 de ani, cât ştiam noi de cele ce se întâmplau în lume? Nu ştiam. Sau, foarte puţin, dar acum aflăm foarte multe şi de asta suntem copleşiţi de câte aflăm. Nu? Pe vremea aceea, ştiai mai puţine … Erai… Era mai simplă viaţa, dar acum e mai complicată, pentru că ştim mai multe, dar tot ce ştim este foarte contradictoriu şi atunci, ca să alegem grâul de neghină, binele de rău, trebuie rugăciune şi smerenie şi să căutăm pe Dumnezeu care este izvorul Adevărului, nu pe oameni…
Credincios: Aha! Deci, asta trebuie să înţelegem că există un plan, că e îngăduit de Dumnezu, dar preocuparea noastră ca creştini nu cred că ar fi să aflăm toate aceste planuri rele. Atenţia noastră să fie la Hristos. Ştim că se lucrează fărădelegea, ştim că ne pregătim pentru jertfă, pentru mucenicie, dar nu trebuie să ne preocupăm de rău. Sunt contrariat pe avalaşa de mesaje negative trimise de la unii la alţii…
Părintele: Să nu fim nici ignoranţi…, dar să nu ne preocupăm noi… Ştiţi, în Apocalipsă se vorbeşte de unii care credeau că ei cunosc adâncurile Satanei… Asta e grav când crezi că eşti specialist în cunoaşterea adâncurilor Satanei… Nici nu trebuie să ne intereseze mult. Să le vedem, să ne delimităm de ele, de adâncurile Satanei, să vedem, să constatăm lucrarea fărădelegii în lume, care este dincolo de oameni, oamenii sunt ca nişte marionete atrase de cel rău, cei care se lasă traşi de rău.
De aceea, noi să nu cădem în cursa aceasta, să ne delimităm de rău totdeauna şi să descoperim tot mai mult ce înseamnă libertatea pe care ne-o dăruieşte Hristos, şi Cuvântul Lui, şi harul lui faţă de aceste lucruri.
Credincios: că putem risca să fim prinşi de volbura aceasta şi să pierdem timpul preţios mântuirii..
Părintele: Acesta e marele pericol: să pierdem timpul… Vedem că toate acele mesaje negative nu ne clarifică, ci ne întunecă şi mai mult. De asta sfinţii, care n-aveu internet, poate unii au internet acum, dar sfinţii de odinioară nu aveau, ei aveau rugăciunea şi aveau o lumină clară şi au putut prevedea, sfinţii au putut prevedea lucrurile viitoare prin lumina lui Hristos şi ne-au avertizat asupra unor pericole carea aveau să vină după ei. Acesta e modelul… Sfântul Antonie cel Mare, că l-am pomenit astăzi, după 1700 de ani, străluceşte aşa de luminos ca un astru şi el trăia în pustiu, retras, n-avea nicio informaţie, dar ce spunea el? El cunoştea taina fărădelegii prin faptul că-i biruia pe diavoli, îi vedea cum lucrează. Şi în viaţa Sfântului Antonie scrisă de Sfântul Atanasie găsim foarte multe avertizări. Eu cred că ar trebui să citim viaţa Sfântului Antonie…
Credincios: Da. Am citit în viaţa sfântului şi acolo se spune că mai mulţi sunt cu noi decât cei împotriva noastră..
Părintele: Da. Vedeţi că lupta aceasta nu este numai a noastră. Dacă luptăm lupta lui Hristos, suntem înconjuraţi de sfinţi, de sfinţii îngeri. Nu suntem singuri. Însă cel care nu-L are pe Hristos cade uşor victimă. Asta e problema: Oamenii cad uşor victime şi atunci se lasă duşi în toate părţile. Nu? Cum încearcă unii să-şi facă voia lor după mintea lor… Dar când noi suntem slujitorii lui Hristos şi lăsăm pe El să lucreze, El să ne fie Călăuzitorul, nu alţii… Nu noi să conducem lupta. El să conducă.
Deci sfinţii martiri, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ei au fost prigoniţi nu pentru că şi-au dat cu părerea, ci pentru că au spus: Hristos aşa m-a învăţat. Eu nu pot altfel. Toţi martirii au spus: Eu nu pot să ies din ce a spus Hristos. Voi îmi cereţi să fac altceva. Ei, Hristos asta mă învaţă. Şi aşa s-au sfinţit martirii şi au devenit fericiţi. Au fost prigoniţi pentru dreptate, pentru starea lor dreaptă în faţa lui Dumnezeu.
Credincios: Putem rămâne afară de Împărăţie… Deşi venim la Biserică, ne spovedim, ne împărtăşim…, bârfim…
Părintele: Da sunt avertismente: Nu vă cunosc pe voi, chiar dacă am spus Doamne Doamne. Da. Mândria… Nu poţi să fii al lui Hristos dacă eşti mândru. Hristos S-a smerit, El este pilda.
Să revin la întrebarea iniţială. Noi nu putem să ne facem în niciun fel slujitori unei ideologii. Să fim foarte atenţi. Să nu confundăm Teologia cu Ideologia. Evanghelia este cu totul altceva decât ideologiile omeneşti. Nu vedeţi că vin poruncile pe bandă: Toţi să…! Şi asta e o ideologie, când cineva dă o poruncă … Orice tiran aşa a făcut: Toţi să se închine…, toşi să aducă jertfă impăratului! Creştinii spuneau: Noi nu putem, că nu avem alt domn decât pe Hristos, nu putem să jertfim împăratului…
Toţi trebuiau să-şi arate loialitatea faţă de împărat aducând jertfă pentru norocul împăratului sau lui însuşi ca unui zeu. Creştinii spuneau: Nu putem face asta. Creştinii n-au căzut pradă ideologiilor, ori noi vedem că problema sănătăţii oamenilor e tratată ideologic acuma. Aici e problema: nu e tratată medical, nu e tratată din iubire faţă de oameni, ci e tratată ideologic: Toţi trebuie să …, toţi trebuie să… Eii, şi atunci abordarea este eronată, falsă…
Deci să nu confundăm ideologia cu Teologia! Un slujitor a lui Hristos nu va fi niciodată un ideolog. Dacă va fi ideolog, înseamnă că şi-a uitat menirea sau şi-a ieşit din menirea lui adevărată. Ideologiile sunt criminale. Toate ideologiile au făcut victime, uneori foarte mari, ecatombe de victime şi acum este ideologia care stăpâneşte lumea noastră, cea în care trăim noi. Este nu mai puţin falsă şi ticăloasă decât ideologia comunistă sau nazistă sau alta. Noi judecăm acum pe nazişti. Dacă faci un semn nazist, eşti condamnat. Condamnăm pe comunişti. Cei de mâine o să condamne ideologia de astăzi şi o să arate cum oamenii care au slujit odinioară nazismului, comunismului, la fel cei de astăzi, tot unei ideologii criminale au slujit, pentru că aceasta, ideologia, este lucrarea celui rău, căci cel rău ce este? Mincinos şi tatăl minciunii şi ucigător de oameni. Sunt două atitudini ale lui care reflectă taina fărădelegii şi toţi care intră în jocul acesteia se fac slujitori ai tainei fărădelegii. Sf. Ap. Pavel spune că s-a făcut slujitorul tainei celei din veci ascunse care nu se proclamă aşa pe ziduri, pe garduri, ca ideologiile, ci este taina cea scunsă de veacuri şi aratată sfinţilor, nu oamenilor. Degeaba vrei să-i convingi pe oameni că sunt păcătoşi că nu poţi, pentru că numai sfinţii au urechi de auzit, sau cei ce caută sfinţenia, ceilalţi, săracii, sunt victime propriilor rătăciri…
De aceea suntem în Biserică, trăim în Biserică! Nu suntem învăţători cu toţii. Nu suntem…! Când suntem în Biserică, suntem protejaţi, suntem ca în familie, unde părinţii protejează pe copii… Biserica e casa Domnului. Ne protejează Biserica… Ca comunitate umană, dar ne protejează şi sfinţii Bisericii, îngerii. Eşti protejat. Eşti în casă protejată, ocrotită. De asta e important să fim în Biserică nu în afară. Nu e tot una să te rogi acasă…
Credincios: Dar cu implicarea unor slujitori ai bisericii în ideologii…? Părintele: Omul credincios trebuie să aibă discernământ şi un mare har, darul discernământului. Sfântul Ioan spune: Nu credeţi oricărui duh, ci deosebiţi duhurile. Darul deosebirilor, că în spatele tuturor minciunilor şi amestecurilor dintre adevăr şi minciună sunt duhurile cele rele. Ştiind aceasta, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea darul discernământului, darul deosebirilor duhurilor.
Sărbătoarea naţională
Nu întâmplător avem legate una de alta, sărbătoarea Sfântului Andrei, ocrototorul României,
şi sărbătoarea naţională, care, înţeleasă cum trebuie, ar trebui să fie tot o sărbătoare eminamente religioasă.
Dacă citim în Vechiul Testament despre sărbătorile evreilor aflăm că aceste sărbători se refereau la evenimente din viaţa poporului Israel în care, în aceste evenimente izbăvitoare poporul recunoştea lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a intervenit într-un mod ceresc şi a dat o mare izbăvire, de aceea sărbătoarea era o sărbătoare religioasă. De fapt noi citim despre aceste sărbători ca despre istoria poporului ales.
Da. Un popor credincios recunoaşte în marile evenimente ale sale prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea laudă pe Dumnezeu, celebrează sărbătoarea ca un moment de laudă a lui Dumnezeu. Aşa trebuie să fie şi sărbătoarea noastră naţională. Când citeşti istoria a ceea ce s-a întâmplat la 1918,
rămâi uimit, pentru că-ţi dai seama că omeneşte părea imposibil ca Puterile Mari să recunoască Unirea Transilvaniei cu Ţara, a Basarabiei şi aşa mai departe, această creare a României Mari cum se spune. Marile puteri n-au făcut nimic. A fost războiul, românii au fost viteji, dar după război s-a uitat totul şi la Conferinţa de Pace se găsea tot ce vrei numai voinţă pentru români nu. A fost într-adevăr o lucrare dumnezeiască ca să se poată realiza un vis multisecular al românilor, acela de a fi împreună în aceeaşi ţaă.
Dacă citim istoria cu trebuie, ar trebuie să covertim o astfel de sărbătoare într-o sărbătoare eminamente religioasă pentru că popoarele sunt în mâna lui Dumnezeu. Pomenim astăzi pe sfântul proroc Naum. Naum ne-a lăsat o carte scurtă în trei capitole şi nu lungi şi toată profeţia lui e împotriva Ninivei şi Asiriei. Ninive şi Asiria păreau de de neînvins. Ei, profetul anunţă căderea Ninivei şi spune de ce:
Ce puneţi la cale împotriva Domnului? El îi va stârpi cu totul, fiindcă urgia nu vine de două ori. (Naum 1, 9)
Pui la cale împotriva Domnului ceva? Domnul i-a avertizat. La Ninive a fost trimis Iona. Se pare că s-au pocăit, dar iarăşi s-au apucat de mânării împotriva Domnului. Şi ştiţi cum se sfârşeşte profeţia?
Prăbuşirea ta este fără leac şi năpraznic prăpădul tău!
Fără leac! Nu s-a mai ridicat. Ninive a rămas o ruină, celebră, admirată de arheologi cu descoperiri interesante, dar atât. Prăbuşirea ta este fără leac. Asta o spunea profetic Naum. Vedeţi?sunt popoare care cad ca să nu se mai ridice. Cât de atenttrebuie să trăim noi ca românica să rămânem în matca drumului luminos pe care l-a trasat de înaintaşii sfinţi ca să ne păstrăm şi neamul şi ţara şi să rezistăm, nu să ne prăbuşim. Vedem că în ţara noastră tot mai mulţi sunt cei care fac ca ninivitenii şi ca asirienii, pun la cale lucruri împotriva Domnului şi atunci, vine căderea. Nu de două ori, ci o singură cădere. Definitivă!
Înainte de ultimul verset, Naum spune:
Înmulţitu-ţi-ai neguţătorii tăi mai mult decât stelele de pe cer. Ei sunt ca lăcusta care întinde aripile şi zboară! Căpeteniile tale sunt ca lăcustele fără număr, iar dregătorii tăi, ca stolurile de lăcuste care se aşază pe ziduri în vreme friguroasă şi, după ce răsare soarele, zboară şi nu se mai cunoaşte locul unde au fost. Păstorii tăi dorm, rege al Asiriei! Vitejii dormitează; poporul s-a împrăştiat în munţi şi nu este cine să-l adune!
Vedeţi? Tot răul porneşte de la cei care ar trebui să dea tonul în economie, neguţătorii, în ce priveşte educaţia, în ce priveşte viaţa duhovnicească. De aceea urmează versetul ultim din cartea lui Naul, verset teribil:
Prăbuşirea ta este fără leac şi năpraznic prăpădul tău!
Desigur, la ziua naţională se cuvine să ne bucurăm şi să rememorăm momentele de graţie ale istoriei noastre şi să cinstim după cuviinţă pe eroi. Da… Eroi care, săracii, au căzut în lupte foarte grele… Ce a însemnat războiul din 1916, 1918…? Dar pe de altă parte, să ne îngrijorăm cu privire la starea noastră şi la pericolul prăbuşirii care ne paşte dacă credem că ne putem ridica şi face planuri împotriva Domnului.
Dimnezeu să ne ajute, să ne lumineze. Sfântul Apostol Andrei să ne ocrotească, să ne înveţe, ca, aşa cum a făcut el, aflându-L pe Hristos să-L vestească toată viaţa. Şi noi să facem la fel după pilda lui şi cu ajutorul rugăciunilor sale. Amin (Cuvântul părintelui nostru, Pr. prof. Vasile Mihoc)
Cuvântul de învățătură a Pr. Prof. Vasile Mihoc rostit în 21 mai 2013 în Villarrobledo Spania
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Preacucernici Părinţi şi iubiţi fraţi şi surori, Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
E minunată această sărbătoare a Sfinților Împărați Contantin și Elena în sânul şi în frumuseţea primăverii, pentru că sărbătoarea aceasta a însemnat o primăvară şi o istorie a Bisericii. După aproape 300 de ani de persecuţie din partea păgânilor şi a autorităţilor păgâne din Imperiul Roman care se întindea din Spania, de unde suntem acum şi până în Mesopotamia şi la marginea Indiei şi în nordul Africii şi-n Europa, incluzând pe vremea aceea parţial, până la 275 şi Dacia noastră, pe tot acest întins teritoriu a fost o prigoană cruntă împotriva creştinilor, deşi creştinii erau tot mai mulţi şi cu o pondere tot mai importantă în viaţa Imperiului. Chiar din perioada persecuţiilor avem mărturii istorice despre faptul că erau unităţi militare în care erau mai mulţi creştini decât necreştini şi despre victorii câştigate în lupte, prin rugăciunea creştinilor, despre importanţa creştinilor în viaţa publică peste tot în Imperiul Roman, cu toate acestea, oficial era prigoană.
Sigur, erau perioade de prigoană foarte acerbă şi perioade de relaxare a prigoanei. Dar, creştinii erau scoşi în afara legii. Ultimul mare împărat prigonitor, împăratul Diocleţian şi cei care erau împreună cu el, care stăpâneau Răsăritul au şi decretat că nu mai trebuie să fie creştini. „Non licet ese Cristianos”. Aceasta era legea. Nu este îngăduit să fie creştini. Astfel s-au forţat cu tot dinadinsul să stârpească creştinismul. Erau mulţi care afirmau că decăderea Imperiului se datorează faptului că romanii au părăsit zeii străbuni şi că revenirea la aceştia ar putea însemna o înviere a Imperiului.
Sigur, politica era cum era atunci, Imperiul era ameninţat pe de o parte de popoarele de Răsărit, pe de altă parte începeau migraţiile dinspre Răsărit înspre gurile Dunării, Imperiul până la urmă a trebuit să se resistematizeze: era împărţit la început în două, erau doi împăraţi. Eh, toate acestea erau desigur, mişcări politice care aveau o legătură mai mare sau mai mică cu ce se întâmpla pe plan spiritual. Or împăratul Constantin a fost mişcat de o hotărâre decisivă în favoarea creştinismului prin vedenia pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxențiu. El moştenise de la tatăl său stăpânirea peste o bună parte din Imperiu, parte dinspre nordul Italiei. În lupta sa cu Maxenţiu, care vroia să-i ia stăpânirea, Constantin s-a rugat şi se vede că s-a rugat, fiindcă ştia de la mama lui care fusese creştină deja şi care i-a spus cum să se roage. În urma rugăciunii, ne spune mărturia lui Iosif de la Cezareea, care a fost prieten cu împăratul – l-a avut episcop pe acesta şi este primul istoric al Bisericii şi a scris o carte numită „Viaţa lui Constantin” (Vitta Constantinis). În aceasta, ne spune cum în amiază, împăratul a văzut pe cer semnul Crucii. Deasupra Crucii era o inscriptie în limba greacă care însemna: „În aceasta vei învinge”. Împăratul a văzut aceasta foarte clar şi atunci a poruncit ca pe fiecare steag să fie pus exact semnul pe care l-a văzut el. Apoi steagurile, şi toate celelalte arme, toate au primit semnul Crucii. În mod minunat, împăratul a biruit uşor pe vrăjmaşi, l-a împuns la Tibru şi aceasta a asigurat stăpânirea lui Constantin, care apoi a refăcut, după toată decăderea din ultimul veac, a refăcut Imperiul Roman între graniţele sale cele mai largi într-o unitate în care imperiul nu mai avusese speranţă să mai aibă vreodată.
Deci nu zeii păgâni au adus unitate şi stabilitate Imperiului, ci Hristos. Şi atunci Împăratul, pentru că Roma, capitala Imperiului era toată plină de idoli şi cetăţenii Romei erau decăzuţi – cei care aţi citit despre viaţa în Roma Antică ştiţi că oamenii aceştia care erau, erau bogaţi şi „sugeau” sângele poporului şi ajungeau în foarte mari căderi. Împăratul a avut inspiraţia să mute capitala decăzută şi a mutat capitala la Bizanţ – un mic oraş care era să devină un mare oraş prin numele lui Constantin, Constantinopolis înseamnă oraşul lui Constantin în limba greacă. Constantinopolul a avut o faimă de o mie o sută şi atâţia ani. Nu ştiu câţi sunt exact, cred că vreo 1130 de ani. Deci a fost o reuşită, vă daţi seama, împăratul acesta era un om politic care n-a dat de înţeles în timpul domniei sale că va da aşa mari urme în istorie: câţi mari împăraţi n-au crezut că fac şi dreg, dar nu s-a ales nimica până la urmă, pe când pe vremea lui Constantin iată că îl pomenim cu veneraţie pentru ceea ce a făcut şi a întemeiat acest Imperiu Roman încreştinat în acea nouă capitală şi până azi Constantinopolul rămâne un punct de referinţă.
Deci, realmente împăratul Constantin a fost purtat de mâna lui Dumnezeu. Împăratul ştia că mare parte din supuşii lui erau necreştini şi nu-i obliga să fie creştini, numai că a început să arate frumuseţile creştinismului. Pe atunci, nu aveau ei o zi săptămânală de odihnă, împăratul Constantin a spus: „Duminică este ziua de odihnă a creştinilor”. Iar cei care nu sunt creştini, să se odihnească şi ei. Astfel, a decretat ca ziua aceasta care era sărbătorită de creştini să fie ţinută chiar de soldaţii păgâni. Soldaţii creştini erau îndemnaţi de Constantin să meargă la Biserică, era un decret iar cei care nu sunt creştini erau invitaţi ca, în ziua aceea în care nu aveau instrucţie şi nu aveau nimic de lucru, să iasă pe câmp sau undeva într-un loc frumos şi să-l slăvească pe Dumnezeu în felul în care ştiau ei.
Nu împăratul Constantin a inventat ziua Duminicii, cum spun adventiştii, ci el a recunoscut ziua aceasta sfântă a creştinilor şi a Învierii şi a decretat această zi ca zi universal în Imperiu pentru odihnă. Până atunci, să ştiţi că oamenii nu aveau o zi săptămânală de odihnă, numai evreii aveau. Evreii aveau Sâmbăta, dar ceilalţi oameni nu aveau. Necreştinii aveau câteva sărbători ale zeilor, din când în când. Ei, toată legislaţia lui Constantin, toate actele sale imperiale au fost gândite în acest fel!
Constantin este și cel care a facilitat organizarea primului Sinod Ecumenic la Niceea. Era atunci tulburare mare creată de erezia lui Arie. Această erezie bântuia mai ales prin Asia Mică, ajunsese şi pe lângă Dunăre şi împăratul Constantin sfătuit de episcopii de atunci a zis: „Trebuie să se adune episcopii şi ei să hotărască acest lucru”. În 318, Părinţii de la Niceea, Biserica de acolo există până azi, e în ruine, e în Turcia şi puteţi să o vizitaţi dacă doriţi, e în Turcia în localitatea Iznik. Acolo, discutând despre învăţătura primită de la Sfinţii Apostoli şi de la părinţii de dinainte, s-a formulat învăţătura de neschimbat împotriva rătăcirii lui Arie, învăţându-se ceea ce noi recităm în Crez de fiecare dată: că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Lumină din Lumină, născut din Tatăl, din veci, născut iar nu făcut, că Arie zicea că este creat, că este de o Fiinţă cu Tatăl şi prin care toate s-au făcut. Celelalte articole din Crez sunt formulate tot la primul sinod ecumenic şi prin ele avem învăţătura de temelie, anume credinţa în faptul că Fiul lui Dumnezeu, cel de o Fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu Adevărat s-a întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt şi S-a făcut om, că a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri, șade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină cu Slavă, Să judece vii şi morţii. Aici, avem, vedeţi, ochiul învăţăturii creştine care a fost întotdeauna învăţat de Biserică, dar care acum s-a formulat într-o formulă neschimbată şi S-a rânduit ca creştinii să recite Crezul acesta în rugăciunea particulară, dar şi în rugăciunea în Biserică.
Ar fi de meditat asupra unor lucuri. Lumea de azi suferă pentru că conducătorii nu mai sunt creştini. E un mare dar pentru popor ca Dumnezeu să-i dea un conducător politic, care să fie purtat de mâna lui Dumnezeu. Vedeţi că noi avem acuma politicieni cu milioanele şi toate milioanele acestea de politicieni ne duc din rău în mai rău, pentru că ei nu au frica de Dumnezeu ca temelie şi nu au lumina lui Hristos care să-I călăuzească. Atunci, toate astea care le fac, ei cred că le fac bune, dar de fapt le fac rele şi sunt în defavoarea oamenilor, Când spune Sf. Ap. Pavel că “[…] adevărata stăpânire este rânduită de Dumnezeu” e adevărat. La fel şi Apocalipsa, care a fost scrisă în vremea lui Diocleţian, prigonitor al Bisericii, găsim aşa: despre Domisian, despre regatele de atunci, despre împăratul de atunci: „Acest împărat îşi are puterea nu de la Dumnezeu, ci de la balaur”, de la diavol.
Deci normal ar fi ca stăpânitorii să-şi aibă stăpânirea de la Dumnezeu, cum spunea Apostolul Pavel. Dar, din cauza păcatelor oamenilor iată, în istorii de atâtea ori sunt stăpânitori care nu-şi au locul şi puterea de la Dumnezeu, aşa cum ar fi normal, ci o au de la vrăjmaşul, de la balaurul care este diavolul şi Satana cum spune Apocalipsa.
O sărbătorim împreună cu împăratul Constantin pe mama sa, Elena. Ce femeie era aceasta!? Ea a fost o femeie simplă. Era, practic, slujitoare la un han când a cunoscut-o Constantin Clor, tatăl lui Constantin cel Mare. Da’ se vede că avea aşa calităţi, încât omul acela, care era general pe atunci, a luat-o în căsătorie. Ea avea nu numai frumuseţe trupească, dar mai ales calităţi intelectuale şi morale şi spirituale.
Extraordinar! Eh, femeia aceasta l-a condus din ce în ce mai mult pe Constantin Clor spre Hristos iar pe fiul ei l-a crescut într-un mod în care prea puține mame se pot lăuda că au crescut un copil. Când a ajuns fiul ei împărat cu ajutorul lui Hristos, împărăteasa Elena a lăsat tronul, n-a mai vrut să fie împărăteasă și s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu. A plecat în țara Sfântă. Până astăzi, arhitecții sunt uimiți ce construcții s-au făcut în Țara Sfântă sub egida împărătesei Elena și a titlurilor ei. Poate mulți ați fost la Sfântul Mormânt. Să știți că acolo e un loc cu totul impropriu pentru construcție. Celelalte orașe au ocolit orașul acesta că s-a făcut așa un colț în locul în care era Golgota că nu se putea ajunge prea bine acolo. Era o râpă, o carieră în care era piatra și mai era un gol acolo unde se găsea o bucată mare de stâncă. Specialiștii spun până astăzi că Elena, împărăteasa Elena a avut niște idei geniale. Astăzi, recunosc ei cum a construit ea monumentul acela, primul monument al creștinătății.
Biserica Sfântului Mormânt e primul monument care era atât de propriu și de minunat în vremea aceea. Noi, ce vedem acuma nu este ce a fost odinioară. Știți că Biserica a fost dărâmată complet în anul 1055 din porunca unui sultan, Achim al II-lea. După aceea, au venit cruciații, după 1099, și au construit ei o Biserică mult mai mică. Biserica de astăzi este forma pe care au dat-o cruciații, nu-i Biserica lui Constantin. Dacă am avea aici niște planșe să vedem Biserica așa cum este ea, ar fi într-adevăr o vedere minunată. Ea era în centrul Ierusalimului, pe strada principală ce ducea la poarta Sionului. Biserica pornea de pe o stradă cu coloane iar centrul ei era Sfântul Mormânt.
Ei, împărăteasa Elena numai atât să fi făcut, Biserica Sfântului Mormânt, dar a făcut multe alte lucruri importante în Țara Sfântă și acestea au fost marcate de Biserici. Unde s-a născut Hristos există până azi Biserica Nașterii la Betleem și este, în linii mari, Biserica la fel ca pe vremea împărătesei Elena. Asta a făcut Elena! Ea n-a mai avut altceva în plan decât să slăvească pe Hristos iar fiul ei, Constantin a ajutat-o în toate acestea. Biserica i-a socotit toate acestea lucururi foarte importante. Biserica i-a socotit deosebiți. Deci atunci când ei au contribuit la proclamarea, la vestirea Evangheliei, ei au fost numiti „cei întocmai cu apostolii”, pentru că într-adevăr lucrarea lor a fost fundamentală pentru viața Bisericii. Împăratul Constantin a inaugurat secolul de aur al Bisericii, secolul al IV-lea, plin de minunate realizări. Cei mai mari teologi: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Atanasie cel Mare, atâția mari oameni ai Bisericii care au strălucit și strălucesc până astăzi, îi numim până astăzi „mari dascăli ai lumii și ierarhi”, toți aceștia sunt într-un fel sau altul rodul acestei reîntemeieri pe care împăratul Constantin și împărăteasa Elena le-au realizat.
E frumos numele Constantin. El înseamnă „constant” și trimite la constanța în fapte bune, pe Calea Domnului. Elena poartă un străvechi nume grecesc, care însă a fost împodobit cu harul sfințeniei de către aceasta. Iată cum nume care erau păgâne odinioară au devenit venerate prin faptul că ei au sfințit aceste nume! Permiteți-mi ca înainte de a o face părintele paroh, să vă felicit pe toți cei care purtați aceste nume.
Domnul să fie lăudat și pentru rugăciunile Sfinților și întocmai cu apostolii Constantin și Elena, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, Amin!
Cuvântul Părintelui Daniel Cucul, parohul bisericii ortodoxe din Villarrobledo Spania:
Mulțumim preacucernice părinte profesor!
Preacucernice părinte, iubiți credincioși! Iată, în această zi minunată ne bucurăm împreună de acest mare praznic, de prezența părintelui și a fratelui și de prezența voastră, mai ales cei care n-ați fost la lucru, mă bucur că am reușit să ne adunăm și putem să-i dăm slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mulțumim părintelui pentru timpul acordat, pentru seara minunată și pentru ziua de astăzi, ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să-l întărească și de acum înainte, să-i dăruiască preoție mântuitoare, pomenindu-ne și pe noi cum am zis și înainte, sănătate întregii familii și întregii comunități pe care părintele o păstorește cu atâta dragoste și cu atâta măiestrie.
Mulțumim doamnei Doina pentru prezența ei, pentru cartea pe care ne-a adus-o și sunt convins că cei care ați primit-o aseară ați aruncat o privire peste ea, peste cartea aceea minunată și datorită acestui fapt mulțumim și Bunului Dumnezeu și îl rugăm să ne ajute și să ne întărească în credință și să ne dăruiască putere pentru a putea merge mai departe în lumea aceasta.
La mulți ani tuturor celor care purtați aceste nume frumoase de Constantin și Elena, Bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă fericire, pace și bucurii alături de cei dragi.
PS: Cu o seară înainte a avut loc conferința părintelui profesor Vasile, pe care o puteți urmări aici:
Indrăznesc să trăiesc sănătos 
Comentarii recente