Salutare, dragilor!

Mare bucurie trăim astăzi, 30 ianuarie, la prăznuirea sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan!

Deşi este mare sărbătoare, mulţi dintre noi ne aflăm la serviciu…

Domnul a rânduit totuşi o mare mângâiere sărmanului meu suflet.

Ieşisem, (în interes de serviciu)… De cum am intrat pe strada Mitropoliei, m-a izbit în urechi vocea puternică a Părintelui Necula. Răsuna atât de minunat şi de puternic, încât mi-a tresăltat sufletul de drag şi bucurie! Nu-l mai auzisem de mult pe Padre. La Târgul de Carte şi Revistă Religioasă a lipsit. Era singurul moment din an în care îmi era atât de mult timp aproape, timp în care-mi ostoiam dorul de-al asculta pe acest om care m-a fascinat şi mă fascinează de fiecare dată când se apucă a grăi…, aşa că m-am oprit să-l ascult. Şi bine am făcut, căci acel cuvânt era pentru mine.

Eram mâhnită pe elevii mei, care nu-mi dăduseră nicio satisfacţie la oră…

Iată ce mi-a spus Padre:

„Noi, profesorii, am cam obosit din pricina unui feedback negativ ale elevilor/studenţilor…

Îngăduiţi-mi să vă spun un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Nu vezi tu oare că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, şade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă.

Tot aşa trebuie să faci şi tu (profesore) cu fratele tău (cu elevul/studentul tău/aproapele tău). Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie.

Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul.

Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin Profeţi şi Apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”.

Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate.

Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său” (şi Parde a repetat acest paragraf).

Şi a mai adăugat: Dumnezeu nu oboseşte să primească oboseala noastră , dacă i-o dăm, s-o vindece…”.

Am plecat la slujirea-mi, la Liturghia de după Sfânta Liturghie, zburând.

Am înţeles  că problema nu sunt copii, ci neputinţa noastră…

Curaj! Bucurie! Stăruinţă pe baricade până la sfârşit în slujirea aproapelui bolnav…, bombardat de tehnică, de agitaţii de tot felul…

Aşa să ne ajute Doamne al nostru!