Arhive etichetă: doina blaga

Floare de soc în octombrie

Floare de soc în octombrie

Am băgat de seamă că în ultima vreme mi s-a ascuţit şi mai mult atenţia la natură. O sete de aer, de plate, de viu îmi devorează măruntaiele. Au fost ani în care treceam printre minunăţiile naturii fără să le observ. Erau la discreţie. Erau la îndemână. Cine însă putea să-şi imagineze vreodată că îţi va interzis să te mişti liber prin natură când vrei şi pe unde vrei. În plină primăvară să stai în casă. Să ieşi doar pentru cele strict necesare…

Primăvara lui 20… A trecut pe netrăite… Nu am băut socată la Doamna Stanca… Şi nici leurdă şi urzici n-am adunat în voie…

Merg abătută pe drum. E o zi mohorâtă de toamnă. A plouat şi poate începe oricând să plouă. Ubrela mare a familiei îmi îngreuiază mersul vioi…Intru pe strada noastră şi cercetez înălmile, gardurile.

Privirea se opreşte pe ceva interesant. Flori… Flori de soc?

Flori de soc în octombrie?

Mă mir!

Am postat pe Facebook. Am întrebat dacă au mai văzut şi alţii aşa ceva. Prietena mea cu n ume de floare s-a uimit…

Abia azi, am găsit un posibil răspuns la

Octavian Goga

O ramură întârziată

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,

Când toamna palidă coboară,

Într-o grădină despoiată,

O ramură întârziată

Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale

Să te întrebi: ce taină, oare,

Ascund înţelepciunii tale

Înfriguratele petale,

Ca mâine stinse, fără soare?…

Şi dac-o blândă-nduioşare

Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,

Cum stai aşa, întrebătoare,

Uitându-te la biata floare,

Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute

I-a dat fiorul primăverii.

Şi-n preajma morţii abătute

A picurat, pe neştiute,

Un strop din cântecu-nvierii…

Din bogăţiile toamnei: CĂLINUL

Toamna coboară încet pe pământ.

Simţim tot mai mult răcoarea dimineţilor. Iar peste zi, captăm cu aviditate fiecare rază de soare. Şi zilele acestea au fost sublime. Un soare cald şi prietenos în plină amiază.

  • Ce faină zi de plajă! Am zis de multe ori!
  • Ce faină zi de lucru în grădină! bănuiesc că a spus prietena mea cu nume de floare…

Ieri, mi-am luat lucrurile şi am lucrat pe bancă afară.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare şi în aer liber

În altă zi, portarul mi-a adus de-a dreptul biroul afară. M-am simţit răsfăţată. Am primit din plin răsfăţul. Soarele îmi încălzea trupul amorţit de recele zidurilor… Ziduri groase, vechi şi îmbibate în umezeală…

O nouă dimineaţă răcoroasă! În curte, elevii zumzăie veseli. Verva lor îmi umple sufletul. Suntem vii! Suntem împreună! Ne vedem, ne simţim. Ne iubim.

Am savurat sucul din fructele nou descoperite, sucul din fructe de călin.

Mie îmi place numele Călina.

Toamna asta e bogată. Am descoperit câteva alimente noi şi ne bucurăm de ele. Mulţumesc pentru abundenţa bunătăţilor cu care suntem binecuvântaţi. Mulţumesc pentru toţi noii oameni pe care i-am descoperit. Oameni faini care ne aduc bunătăţi de la ţară. Am savurat îndestul prunele dulci, varza kale, merişorul de munte, coacăzele negre… Am început să gustăm păducelele, cătina… Aşteptăm măceşele, porumbelele, strugurii şi mustul parfumat…

Şi dovleacul plăcintar…

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Fiţi binecuvântaţi, dragii mei, oameni dragi!

PS:

Despre căline

Am găsit un articol:

Arbustul miraculous – Călinul, din ce in ce mai căutat pentru proprietăţile fructelor sale

Călinul (Viburnum opulus) este un arbust cu o inălţime cuprinsă intre 2-5m. Lujerii sunt de culoare cenuşie, mugurii sunt ovoizi, bombaţi pe partea exterioară, au o culoare roşiatică sunt opuşi şi alipiţi de lujer.

Frunzele sunt palmat lobate, glabre, de 4-12 cm lungime. Peţiolul de 1-2 cm. lungime, caniculat, prevăzut cu 2-4 glande proeminente.Florile sunt hermafrodite, inflorirea are loc in lunile mai-iunie, fructele sunt drupe roşii, sferice, de 8-10 mm diametru, sunt acrişoare, suculente, cu un singur sâmbure de culoare roşie, care este cunoscut sub denumirea de călin. Se recoltează in luna septembrie –octombrie.

Fructele conţin vitaminele B,C,K,P, zaharuri, acizi organici, caroten, etere compuse.Din căline se poate face marmeladă, jeleuri şi diferite băuturi răcoitoare. Fructele de călin sunt recomandate in următoarele afecţiuni:

– ulcer gastric şi duodenal.

– răceli, bronşite, pneumonii, insomnii, stare de oboseală.

– arterioscleroză, reumatism,afecţiuni hepatice, hipertensiune , boli de inimă.

– boli ale aparatului circulator, colici abdominale.

Scoarţa de călin se recoltează in lunile mai –iunie şi conţine: tanin, acizi organici, rezine, fitosterine, flavanoide, glicizatul vibunină. Din scoarţă se obţine tinctura de călin in felul următor : intr-un vas ce se poate inchide ermetic, se pun 5 linguriţe de coajă mărunţită peste care se pun 500ml alcool rafinat de 70 de grade şi se lasă să stea 2 săptămîni. Zilnic vasul se agită iar după cele două săptămâni se strecoară şi se pune la rece. Se iau 3 linguriţe pe zi înainte de mâncare.

Sucul de călin se obţine foarte uşor cu ajutorul storcătorului de fructe. Sucul pentru a se putea păstra o perioadă mai indelungată este bine să fie ţinut la rece, după ce in prealabil s-au pus două apirine la fiecare litru de suc.

Ceaiul din cozile de căline şi din sâmburi este foarte indicat in colici, dureri menstruale, dureri reumatismale şi colici renale.

http://www.buzznews.ro/88741-arbustul-miraculous-calinul-din-ce-in-ce-mai-cautat-pentru-proprietatile-fructelor-sale/

Taina colăcelului

Una ea şi una eu.

Ne împletim şi formăm un cerc.

Apoi încă unul împrejur.

Cercul dragostei.

Un colăcel.

Ah, mami! Mie nu-mi iese. Uite ce chilimoaţe am făcut!

Insistă. Exersează. Totul e exerciţiu. Exerciţiu şi rugăciune. Hai! Ştiu că vei reuşi!

Când n-oi mai fi şi eu, aşa cum mama mea nu mai este, să împleteşti colăcei pentru ziua pomenirii mele…

Ah! E moale aluatul. Nu pot să fac şi eu un colăcel ca ai tăi.

Da. S-a muiat aluatul. Aşa e cu făina integrală… Am măcinat un grâu mai slab… E mai greu de lucrat cu aluatul din făină integrală…

Dar sunt gustoşi. Noi am gustat deja din prima tură de colăcei!

Jmecherelor!

Au lucrat toată după amiaza.

Mami! Mami! uiteeee! Am reuşit! Am reuşit să împletesc un colăcel. Acesta!

Minunat! Minunat!

Se va bucura buni…

Cu siguranţă!

A doua zi, în biserică:

Mami? Da cum se bucură buni de colăcei?

Hm…! Cum să-ţi spun eu? E mare taină. Buni se bucură c-o iubim. Că ne amintim de ea. Acum, în timpul Sfintei Liturghii, părintele o cheamă. Şi la Parastas o cheamă, când îi citeşte numele. Şi Domnul îi îngăduie să vină. Dragostea noastră o cheamă. Pentru dragostea noastră Domnul îi îngăduie să vină aici, în biserică. Stă cu noi. Ne priveşte şi se bucură.

Şi celor din iad le îngăduie Dumnezeu să vină?

Da. Şi acelora. De aceea sunt importante Parastasele, Pomenirile! Pentru unele suflete, aceste mici slujbe sunt singurele mângâieri. Având însă dragoste de cei plecaţi şi venind des la Biserică şi pomenindu-i, dând şi părintelui pomelnic spre pomenire, le facem bucurii mai des.

Da?

Da.

Sunt însă suflete uitate… Suflete care se chinuie. Şi nu-i ajută nimeni…

Mulţi nu ştiu Taina colăcelului…

Tu s-o ţii minte… Să-ţi aminteşti de Mami tău şi să vii aici, în Biserică, cât de des vei putea…

O verigă tu, o verigă eu. Şi cea de-a treia prin-prejur…

Împletind dragostea în Taina colăcelului…

Sfânta Liturghie a trecut ca o clipă. Începe pomenirea morţilor.

Spre final, se prind cu toţii dimpreună şi cântă:

Veşnica pomenire!

Şi

Hristos a înviat!

Cerul şi Pământul se unesc.

Dorul se alină.

Dragostea învăluie inimile şi gustăm oleacă de Rai…

Mami meu! Mami meu!

A TRĂI SĂNĂTOS E CU TOTUL ALTCEVA Sau Viaţa în ritmul dezhidratorului

Te trezeşti luat de val. Aluneci ca pe bandă, de acasă la serviciu şi înapoi. Lecţii cu copiii, bucătărit, dereticat, pregătit una-alta. Şi ziua trece ca o clipă. Mănânci din picioare, pe drum, pe unde apuci, vorbind în acelaşi timp cu una, cu altul, de una, de alta sau veficând telefonul sau calculatorul. Imagini, texte, filme se derulează la viteza cursorului sau a degetului… S-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă şi nici n-ai apucat să bagi de seamă.

A doua zi, o iei de la capăt. Alergi spre serviciu… Nu ai trecut bine peste 40 de ani, şi deja povara umerilor încovoiaţi presează plămânii, picioarele sunt umflate butuc, ochii te dor în fundul capului…

Ai două alternative: fie zici Asta e! şi continui să trăieşti la fel, fie te hotărăşti să faci o schimbare, să începi să trăieşti aşa cum simţi că ţi-ar fi bine…, cu alte cuvinte să trăieşti sănătos.

A trăi sănătos e cu totul altceva…

Personal, am crezut că pot să îmbin simplul şi repedele. De curând, m-am convins că nu se poate aşa ceva.

Viaţa sănătoasă are alt ritm.

Viaţa sănătoasă presupune răbdare, multă răbdare, îndelungă răbdare şi rânduială. Nu poţi să trăieşti sănătos aşa cum îţi vine. Nu! Pentru a trăi sănătos, trebuie să ştii ce ai de făcut. Ce ai de mâncat…, căci mâncarea sănătoasă necesită preparare specială, cu o pregătire specială din timp, cum ar fi germinarea cerealelor, leguminoaselor sau uscarea plantelor…

Da. Şi pentru că veni vorba de uscarea plantelor… Ştiţi de câte ore e nevoie pentru a se usca prunele în dezhidrator? 50 de ore la 45 de grade… Adică vreo 2 zile… Aştepţi 2 zile după dezhidrator…, dar rezultatul este fantastic! A, poţi să usuci şi rapid, pe temperaturi mai mari, dar rezultatul e cu totul altul…

Aţi mâncat vreodată roşii dezhidratate? Un deliciu! Dar până le dezhidratezi te trec năduşelile.

Să feliezi roşiile, una câte una…, Trebe timp nu glumă!

De vreo câţiva ani, cochetam cu ideea de a-mi cumpăra un deshidrator. Mă atrăgeau foarte mult biscuiţeii obţinuţi cu ajutorul unei asemenea jucării.

La un moment dat, am rupt tergiversarea şi m-am hotărât să încep să probez uscarea la cuptor sub 50 de grade. Am deshidratat legume şi verdeţuri bogate în sodiu (ţelină, usturoi uscat, mărar, leuştean şi ceapă uscată) şi am preparat o sare verde. Am fost foarte încântată de reuşită şi manoperă…

Am repetat figura şi am mai preparat o tură de sare verde. De data asta, adăugând şi tarhon.

„Cred că consumă multicel să-l ţii 12 ore în funcţiune…; şi mai e şi becul acela din lăuntrul cuptorului care stă aprins”, a spus soţul meu.

„Hm! Poate aşa o fi!”, răspund eu.

„Poate e mai bine să caut un deshidrator!?”…, continui eu.

!…

Trecând prin piaţă, am dat cu ochii de rădăcini de ţelină bună de grădină din toamnă, românească, sănătoasă şi neveştejită.

„Asta e ultima!”, mi-a spus precupeaţa.

Potrivit obiceiului de piaţă şi târg, am negociat preţul. Am luat 10 bucăţi cu 2 lei bucata. Bucăţi mari, faine. Am mai luat şi nişte ceapă uscată românească şi am mulţumit frumos.

Am început serviciul în forţă. A trecut săptămâna şi nu m-am atins de ţelină. Le cumpărasem cu gând să le deshidratez. Abia vineri seara, mi-am făcut vreme să feliez subţire o ţelină şi s-o aşez în tava cuptorului la deshidratat. Am mai luat o ţelină şi am tocat-o prin tocătorul de legume şi am împrăştiat-o pe tavă. Le-am lăsat până dimineaţă, mai bine de 12 ore. Cea feliată a ieşit fain, albă. Cea tocată s-a înnegrit puţin…

A mai trecut o săptămână. Ţelinile rămase aşteptau cuminţele în lada frigiderului…

La un moment dat, mi-am luat inima în dinţi şi am pornit în căutarea deshidratorului. Voiam unul bun.

Am citit puţin printre păreri şi recomandări…

Erau totuşi prea scumpe pentru buzunarul nostru… Am lăsat ideea deshidratorului deoparte.

„O să folosesc cuptorul”, mi-am zis. „La cât îmi trebuie, e acceptabil! Ce păcat că nu l-am folosit mai de mult…!”.

Aşa au mai trecut ceva zile şi la un moment dat, găsesc un articol: Care sunt cele mai bune deshidratoare. Pe locul doi era Ezidri… Am dat căutare şi am găsit CasaBio şi pe Doamna Alina Varadi, pe care o cunoşteam din emisiunile Bioculinaria. Vorbisem cu domnia sa în 2013… I-am cerut părerea despre dezhidrator. M-a convins din prima. L-am cumpărat. A venit repede. Chiar a doua zi. Când a început să funcţioneze, m-am mâhnit, făcea zgomot mare. Am petrecut toată sâmbăta în bucătărie într-o vâjâială de toată… oboseala.

La lucru, vâjâie 8 ore calculatorul şi dezumidificatorul care scoate apa din pereţi… Acum, mai am încă un vâjâitor! E prea mult! „E prea gălăgios!” a spus soţul.

M-am întristat. La întristare, s-a adăugat puţină dezamăgire… Am uscat flori de salcâm în 12 ore…

„O să-l returnez!” am spus cu durere.

Strânsesem bănuţ cu bănuţ pentru a investi într-un aparat util şi care să aducă bucurie în casă şi nu prilej de ceartă cu ai mei… Îmi dorisem deshidratorul pentru a pregăti „bunăciuni”, dar cred că nu era pentru noi… Sau cel puţin, nu acest deshidrator.

Am vorbit cu Alina. I-am plasat plângerile. M-am plâns în primul rând de zgomot. Apoi, m-am plâns că am ţinut florile de salcâm 8 ore şi bulbii erau proaspeţi. Alina mi-a dat două variante: ori să le mai las încă câteva ore ori le tai bulbul din care pornesc petalele, partea aceea dulce pe care o mâncam când eram mici…

Când am mai auzit şi de treaba asta, mi s-a ridicat tensiunea şi am gândit: „Să iei la mână fiecare floricică şi s-o tai…? Nu, nu mi se potriveşte un astfel de aparat… !”.

Dintr-o străfulgerare, am înţeles că a folosi constant un dezhidrator presupune să-ţi schimbi viaţa. Să ai răbdare. Să-ţi schimbi ritmul… Şi cred că nu eram pregătită pentru acest lucru… Şi mai era şi zgomotul aparatului…

Am stabilit să trimit aparatul înapoi. Fireşte, Alina s-a necăjit şi mi-a spus scurt să-l trimit, deşi nu i se părea fairplay.

„Hm. Da. Nu era fairplay!”. Dar pentru pacea casei, trebuia să-l returnez.

Dar nu ştiam cum să procedez. Cum voi putea recupera banii… Erau ceva bănuţi…

Am trimis un mesaj pe telefon Alinei dar întârzia răspunsul. S-a făcut ora 18 şi s-a închis pe la curiere…

Pusesem hrişcă la încolţit să prepar biscuiţei. Am pregătit aluatul… A ieşit o smântână groasă. Am turnat-o în două tăvi de cuptor peste care am aşezat înainte foi de copt. Am încălzit cuptorul la 60 de grade ca să se încălzească tăvile. Am introdus tăvile în cuptor şi am setat temperatura pe 50 grade cu ventilaţie… Era ora 19 şi ceva. Am mai trebăluit câte ceva şi apoi am plecat la somn.

Pe la ora 2 şi ceva noaptea, m-am trezit şi am mers tintă la cuptor. Se făcuse o pojghiţă subţire. Am adunat compoziţia şi am modelat-o în biscuiţei…

Mi-a venit o idee. Ia să desfac pachetul pregătit pentru retur şi să pun biscuiţeii la deshidrator pe 55 de grade vreo 4 ore. Zis şi făcut!

Am scos deshidratorul din cutie. Ce uşoare erau tăvile lui faţă de tăvile de la cuptor… ! Am pornit deshidratorul. Parcă nu mai vâjâia aşa de tare… Poate mă obişnuisem oleacă cu zgomotul…

După un timp, a început să miroase a zmeură… Am simţit că e altceva să usuci la deshidrator. E aerisită treaba… Faţă de cuptor unde stă acolo închis…

Am simţit diferenţa. E altceva lucrul cu deshidratorul. Delicateţe, firavitate, zbor. Şi mi-am dorit să adopt viaţa naturală. Să mă hrănesc cu crudităţi… Puţin şi bun!

La ora 6, biscuiţeii erau un pic uscaţi. Cei din tava plată erau foarte moi pe partea de jos cu care au stat pe tavă…

Am mai adăugat două tăvi de ţelină rasă şi am setat deshidratorul pe 45 e grade timp de 12 ore şi am plecat la serviciu.

Când m-am întors, erau gata uscaţi şi miroasea a zmeură…

Împărate ceresc vino şi Te sălăşluieşte întru noi!

Bună să vă fie inima, oameni dragi şi frumoşi!

Cu dor am aşteptat aceste zile mari, zilele Rusaliilor! Vom petrece întru bucurie trei zile binecuvântate şi încărcate cu mult har: ziua de mâine, de dinainte prăznuire, cu pomenirea morţilor (vom pregăti colivă!), ziua de prăznuire cu Sfânta Liturghie şi vecernia specială cu rugăciunile la Sfântul Duh şi ziua de după prăznuire, cu sărbătoarea Sfintei Treimi.

Mulţumim Domnului pentru aceasta!

Am pus un pic şi partea noastră. Am cântat Hristos a înviat timp de 4 de zile, iar 10 zile l-am rugat pe Domnul să ne ajute să ne înălţăm şi noi de la pământul trupului la Cerul sufletului. Avem nădejde că ne va primi în acest mare har, cu condiţia să ne desumflăm puţin, să facem o curbă, o farfuriuţă unde să se adune din stropii ploii harului peste noi, vorba maicii Siluana. Dacă suntem balon, umflaţi, picurii se vor scurge pe lângă noi, nu vor rămâne la noi…

Am aşteptat venirea Domnului… şi venirea lui Dumnezeu Duhul Sfânt…

Când Domnul S-a înălţat, ne-a încredinţat prin înger că Hristos va veni iarăşi. Primii creştini au stat în aşteptare. Unii chiar şi-au pierdut răbdarea şi s-au scandalizat că Domnul întârzie să vină.

Domnul va veni. Nu ştim precis când vine. La Dumnezeu, anii au o altfel de întindere, la El o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi. E greu de primit această realitate din partea noastră. Ne-am netrebnicit şi ne-am plecat sub vremi şi fiecare zi ne apasă cu povara ei.

Cu darul lui Dumnezeu, putem ieşi de sub această povară a timpului, concentrându-ne pe ACUM şi AICI.

Privim o floare.

Cât de frumoasă este! Dar Cel ce a creat-o, cu cât mai frumos este! Şi în faţa acestei măreţiei, rostim prin versul acatistului: „Iisuse, floarea cea cu bun miros, bine înmiresmează-mă; Iisuse, veşmântul cel luminat, înfrumuseţează-mă”.

Da. Domnul vine! El vine mereu la Sfânta Liturghie. Este între noi, aşa cum mărturisesc preoţii când se îmbrăţişează înainte de rostirea Crezului: „Hristos între noi! sau Hristos în mijlocul nostru!!”. Şi răspund: „Este şi va fi!”.

Părintele nostru, Pr. Prof. Vasile Mihoc, ne tâlcuia zilele trecute câteva cuvinte din Cuvântarea de despărţire a Mântuitorului de ucenicii Săi din Joia Mare după spălarea picioarelor:

„Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?

Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice”. (Ioan 16, 17-18).

Domnul le spune că vor înţelege mai târziu unele lucruri, atunci când vor primi pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, care îi va învăţa toate şi-i va călăuzi la tot adevărul.

Discuţia despre acest „puţin” s-a extins în istoria Bisericii. Nu numai atunci s-au întrebat ucenicii ce înseamnă acest „puţin”.

În primul rând ucenicii nu înţelegeau atunci ce înseamnă „ Mă duc la Tatăl”. Era înainte de Patimi. Înţelegerea lor era numai parţială despre Iisus. Deci ei nu înţeleg nici ce înseamnă „puţinul” acesta şi nici ce înseamnî acum că Îl văd şi Îl vor vedea iarăşi şi ce înseamnă „Mă duc la Tatăl”. Această discuţie s-a extins după aceea.

Mântuitorul le-a promis că va veni curând. „Iarăşi voi veni la voi!” spune în aceeaşi Cuvântare.

După Înălţarea Mântuitorului, ei Îl aşteptau să vină. Chiar în momentul Înălţării, ei priveau în sus, până când îngerii le-au spus: Bărbaţi galileeni, pentru ce staţi privind la cer?

Da. Iisus va veni. Îl veţi vedea venind cum L-aţi văzut plecând.

Dar au trecut anii. Ei şi-au început misiunea, au înţeles că trebuie să vestească Evanghelia şi au plecat în toate părţile, au mdus mesajul Mântuitorului, dar şi unii dintre ei dar şi alţii care nu-L cunoscuse pe Iisus, învăţaţi despre urcarea Mântuitorului la Tatăl, despre venirea Lui, nutreau o speranţă a venirii curând a Mântuitorului. Descoperim acest lucru, de pildă, în Tesalonic, unde s-a ivit chiar o adevărată criză eshatologică. Ei aşteptau pe Domnul să vină de pe o zi pe alta şi Pavel răspunde la aceasta în Ep II Tesaloniceni arătând că Domnul va veni într-adevăr, dar sunt lucruiri de împlinit până atunci, sunt semne înainte de venirea Lui.

Unii s-au smintit în aceasă întârziere a Parusiei. În Teologia apuseană s-a făcut foarte mult caz, mai ales în veacul XX, de tema aaceasta a întârzierii Parusiei şi ce a generat această întârziere a Parusiei în inimile şi în situaţia primilor creştini şi a Bisericii primare. Găsim o referire la această situaţie şi în Epistola a doua sobornicească a Sf. Ap. Petru în capitolul 3:

„Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. Adică nu socotiţi voi după timpul vostru lumesc, omenesc lucrurile, pentru că Dumnezeu are altfel de măsuri.

„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii… (unii despre care auzise Apostolul Petru. El se adresează bisericilor din Asia mică, mai toată partea de nord a Siliciei) Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă”.

Domnul întârzie venirea Sa dându-le oamenilor timp de pocăinţă, pentru că El vrea ca să se mântuiască oamenii.

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”.

Venirea Domnului va marca şi sfârşitul lumii actuale, transfigurarea lumii actuale şi începutul lumii celei noi.

„Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea”.

Cât de clar vorbeşte Apostolul despre sfârşitul lumii, dar mai spune ceva important: No nu trebuie să fim într-o nelinişte sau să ne facem socoteli, pentru că Dumnezeu are planul Lui. Dar noi putem şi trebuie să aşteptăm venirea Domnului, dar putem şi grăbi venirea zilei Domnului prin lucrarea noastră de mântuire, prin râvna noastră pentru mântuire şi prin mărturisirea credinţei şi altora ca oamenii să vină la Hristos şi El să plinească timpul pentru această împlinire.

Revenind la cuvântul de la Ioan unde ucenicii se întreabă „Ce este acest puţin?”.

Vedeţi, Ioan, care scrie Evanghelia la sfârşitul veacului I,  care ştia toate aceste lucruri, ştia şi tulburarea unora că de ce nu vine Domnul mai repede, nerăbdarea lor, mai ales în vremea prigoanelor. Vă daţi seama, erau creştinii prigoniţi, ucişi… şi ei aşteptau ca Domnul să vină şi să le facă lor dreptate, să facă lucrarea Sa…

Ioan are şi o perspectivă mai adâncă, el interpretează acest „puţin” că Hristos deja vine la noi, El e prezent la noi în impul Bisericii, în timpul istoriei Bisericii împlinindu-Şi făgăduinţa „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele!”

Da. Mântuitorul după Patimi, la puţină vreme a venit din nou la ucenici şi li S-a arătat înviat şi vine iarăşi şi iarăşi când Îl chemăm în rugăciunea noastră şi mai ales când Îl invocăm în Sfânta Liturghie. El vine şi ni se dăruieşte cu trupul şi Sângele Său şi El este între noi şi preoţii în Sfântul Altar, înainte de rostirea Crezului, se îmbrăţişează şi spun unul către altul: „Hristos în mijlocul nostru!!”. Şi răspunsul: „Este şi va fi. Totdeauna. Acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”.

Este şi va fi! Este Hristos aici. De asta El nu întârzie venirea Lui. Acest „puţin” e într-adevăr puţin pentru cei care-L caută pe Hristos şi care prin Duhul Sfânt, Îl au mereu prezent în inima lor, în viaţa lor, în lucrarea lor mântuitoare. Îl avem mereu în Biserică.

Continuă mai departe după acest răspuns:

„Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?

Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura.

Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. (…)

Da. În lumea aceasta, creştinii vor avea de suferit, spune Mântuitorul. Lumea are falsele ei bucurii. Şi lumea se bucură prigonindu-i pe creştini. Mântuitorul ne spune însă că înstristarea creştinilor este de fapt calea bucuriei „întristarea voastră se va preface în bucurie”. Şi aceasta datorită prezenţei Mântuitorului. Şi sigur în vederea răsplătirii eshatologice.

Şi Mântuitorul dă o pildă mai departe cu femeia care stă să nască. „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

Auziţi? Bucuria pe care o dă Hristos şi întâlnirea noastră cu El n-o poate lua nimeni de la noi. Oricât ar vrea lumea să înăbuşe în noi lumina credinţei. Şi nădejdea vie pe care această credinţă o implică fiinţa noastră n-o poate lua de la noi. De aceea noi trăim în Hristos, cu Hristos şi Mântuitorul ne vorbeşte de relaţia noastră cu El.

„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da”.

Nu mai e nevoie să întrebăm când Mântuitorul este cu noi prezent şi ne răspunde. Ca credincioşi, n-avem întrebări. Da. Oamenii care nu cred şi când Îl caută pe Dumnezeu, au tot felul de întrebări. E bine că le pun. E bine să-L caute pe Dumnezeu, dar după ce L-ai găsit, deja El, persoana Lui, prezenţa Lui, numele Lui este răspunsul la toate. Şi rugăciunea noastră este rugăciune în numele lui Hristos. Mântuitorul ne spune: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele. Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 16, 17-20)”.

Când de profunde sunt toate aceste cuvinte!

Noi trăim cu Hristos, trăim în Hristos, având mereu într-un mod existenţial experienţa aceasta a prezenţei Lui, a lucrării Lui, a răspunsului Lui la rugăciuni. De aceea noi zicem „Vino, Doamne Iisuse!”, dar spunem că a şi venit Domnul. De aceea găsim la Apostolul Pavel cuvântul acesta pe care-l redă în limba aramaică, în limba Mântuitorului, pe care-l rostea Biserica primară „Maran atha!” (I Corinteni 16,22), care poate fi împărţit în două feluri:

Marana tha! Domnul nostru, vino!” Un imperativ. O invocare prin care creştinii se rugau fervent ca Domnul să vină. Şi până astăzi spunem: „Vino, Doamne Iisuse!” prin cuvântul cărţii Apocalipsei.

Şi

Maran atha! Domnul a venit!

Biserica a luat amândouă aceste înţelesuri. Noi îl aşteptăm pe Domnul dar, după într-un document vechi, Învăţătura Apostolilor, în care este prezentat Liturghia Darurilor apare acest „Maran atha!”, Domnul a venit! Domnul a venit la noi iarăşi! Vedeţi noi, de fiecare dată suntem ca unii care Îl aşteaptă pe Hristos cu nerăbdare, cum aşteptau ucenicii cu uşile încuiate şi Domnul S-a arătat în mijlocul lor şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.

Tot aşa şi noi, Îl chemăm, Îi cerem să vină şi El vine şi ne schimbă toată situaţia noastră şi ne preface întristarea în bucurie; suferinţele noastre devin Cale spre El şi spre mântuirea noastră şi totul se preface cu Hristos, când spunem Maran atha! (Domnul a venit),dar fără să încetăm să spunem „Marana tha! Domnul nostru, vino!” pentru că noi, precum mărturisim în Crez, aşteptăm venirea Domnului, „Aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”.

A mai trecut un an!

Dragii mei, dragi!

Dragii mei, dragi!

În agitația pregătirilor de Crăciun, mă opresc pentru a mă conecta cu voi, fie și așa pe această cale a tehnologiei…

Am avut o undă de tristețe că nu s-a ținut Târgul de carte de la Sibiu… Era un bun prilej pentru a mă întâlni cu mulți dintre voi…

Dar poate a fost mai bine așa… Nu aveam niciun dar proaspăt pentru voi….

Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să finalizez ceva din cele pe care le tot pregătesc pentru voi…

Vă port în gândul meu.

Vă mulțumesc pentru că mi-ați citit mâzgăliturile de copil în ale scrisului…

Îl rog pe Domnul să vă binecuvinteze și să vă bucure acum de Sărbători și mereu…

Mi-e dor mult tare de voi, de cei pe care v-am văzut binecuvântata față.

Mi-ar plăcea să vă cunosc și pe voi cei care urmăriți acest blog și nu ne-am văzut…

Ne vom vedea în Viața cea fericită…

Unde îngerii veșnic colindă …

Vă îmbrățișez cu drag și considerație.

Sărbători cu pace și liniște!

Vă iubesc, pentru că voi m-ați iubit mai întâi!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, interior

BUCURIA RĂSĂRITULUI

Bucuria Răsăritului

Întotdeuna va fi un nou răsărit de soare.

Va împrăștia norii și va aduce bucuria.

Va umple inima de sprenață și căldură.

Marea va continua să depene, unul după altul, valurile…

Înainte de răsărit, stai chircit pe mal și aștepți…

Soarele se lasă așteptat, chemat, întâmpinat…

Își trimite mai întâi o bucățică de unghiuță de la degetul cel mic, apoi vârful degetului,

Peste o altă bucată de vreme, își scoate un milimetru din pletele-i roșiatic-aurii…

și, dintr-o dată, pe neașteptate, se ridică din somn ca un viteaz amețit de vin…

se scutură și se întinde pe cer în toată splendoarea

și noi ne minunăm…

El râde la noi și noi la el…

și ziua începe bine

Slavă, Ție, Doamne pentru toate și pentru această zi minunată!

Vişinul înflorit

De cum am deprins a descifra buchiile din Abecedar, a început a mă munci un dor nestins, acela de a cunoaşte tainele cărţilor, a tuturor cărţilor… De-ar fi fost după mintea mea, n-aş mai fi făcut nimic pe lumea asta în afară de-a citi şi a scrie… Nu era o altă îndeletnicire umană care să mă atragă mai cu dorire ca cititul cărţilor şi scrisul… Nesaţul meu de citit era aşa de mare pe cât de mare e căldura zilelor fierbinţi de vară şi pe cât de lungi noaptile de iarnă… Eram în stare să citesc toată ziua neincetat, fără oprire, de n-ar fi fost pârdalnica de burtă, care, după câteva ceasuri bune de profundă cufundare între coperţile ademenitoare ale cărţilor, nu mi-ar fi dat ghes şi nu m-ar fi mânat spre bucătărie pentru a găsi ceva de mâncare sau dacă buna mea măicuţă n-ar fi fost atât de copleşită de treburi şi nu ar fi fost constrânsă să strige la mine să mai las încolo cărţile şi s-o ajut …

Ca să mă pot bucura de lectură, era musai să mă ascund. Să mă furişez departe de casă, să nu mă vadă nimeni. Îmi luam trăistuţa cu cărţi şi mă strecuram pe furiş din casă. Traversam tiptil, tiptil ograda, treceam binişor drumul, deschideam portiţa de la grădină, o închideam la loc cu grijă ca să nu se vadă că a fost dechisă, treceam cu băgare de seamă pe lângă iaz, pentru a nu trezi cucoanele broaşte care stăteau cu burta la soare şi mă căţăram iute, ca o pisică, tocmai în vârful vişinului înflorit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă caute acolo. Cine ar fi putut gândi că un copil poate să se ascundă într-un vişin înflorit şi să stea acolo ore-n şir. Dacă ar fi fost plin cu roade, ar fi fost altă poveste, dar aşa… Ce să faci printre flori?

Imagini pentru visin inflorit

Ei, ce să faci?

Câte nu se pot întâmpla printre florile unui vişin!

Îmi amintesc atât de bine clipele acelea de petrecere în vişinul înflorit…

Era ca pe vremea asta… Era luna aprilie…, când pomii toţi zac sub povara florilor…

Vişinul înflorit se preschimba dintr-o dată în castel. Un castel cu turn înalt, care te ridica spre alte zări. De la acea înălţime, cutreieram nestingherită lumea în lung şi-n lat şi vedeam atâtea frumuseţi despre care mama, şi alte persoane care treceau pe sub coroana vişinului, n-aveau nici cea mai mică bănuială…

În vişinul înflorit, eram pe rând prinţesă, mare înţeleaptă, pasăre liberă care zbura pe cerul senin, lipsită de griji, de frici, de planuri şi de frământări. Trăiam acele clipe cu mare intensitate.

Ele s-au imprimat în fiinţa mea şi le păstrez ca pe o comoară de mult preţ.

Acum, acest vişin nu mai există. Nu mai există nici iazul şi nici grădina de peste drum nu mai este a noastră…

Am revenit în sat. Nu mai văzusem satul cum arată primăvara de aproape 30 de ani. Era aşa schimbat… Doar liliecii lui moş Vasile rămăseseră la locul lor. Erau pe scuturate…

Viaţa merge înainte. Alţi vişini vor înflori şi alte doiniţe se vor cânta prin jurul lor…

Imagini pentru visin inflorit

Darul meu pentru voi

Vă iubesc!

Cărțile, pasiunea mea!