Arhive etichetă: doina blaga

Cuvântul de învățătură a Pr. Prof. Vasile Mihoc rostit în 21 mai 2013 în Villarrobledo Spania

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Preacucernici Părinţi şi iubiţi fraţi şi surori, Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

sfintii imparati Constantin si Elena.jpg

E minunată această sărbătoare a Sfinților Împărați Contantin și Elena în sânul şi în frumuseţea primăverii, pentru că sărbătoarea aceasta a însemnat o primăvară şi o istorie a Bisericii. După aproape 300 de ani de persecuţie din partea păgânilor şi a autorităţilor păgâne din Imperiul Roman care se întindea din Spania, de unde suntem acum şi până în Mesopotamia şi la marginea Indiei şi în nordul Africii şi-n Europa, incluzând pe vremea aceea parţial, până la 275 şi Dacia noastră, pe tot acest întins teritoriu a fost o prigoană cruntă împotriva creştinilor, deşi creştinii erau tot mai mulţi şi cu o pondere tot mai importantă în viaţa Imperiului. Chiar din perioada persecuţiilor avem mărturii istorice despre faptul că erau unităţi militare în care erau mai mulţi creştini decât necreştini şi despre victorii câştigate în lupte, prin rugăciunea creştinilor, despre importanţa creştinilor în viaţa publică peste tot în Imperiul Roman, cu toate acestea, oficial era prigoană.

Sigur, erau perioade de prigoană foarte acerbă şi perioade de relaxare a prigoanei. Dar, creştinii erau scoşi în afara legii. Ultimul mare împărat prigonitor, împăratul Diocleţian şi cei care erau împreună cu el, care stăpâneau Răsăritul au şi decretat că nu mai trebuie să fie creştini. „Non licet ese Cristianos. Aceasta era legea. Nu este îngăduit să fie creştini. Astfel s-au forţat cu tot dinadinsul să stârpească creştinismul. Erau mulţi care afirmau că decăderea Imperiului se datorează faptului că romanii au părăsit zeii străbuni şi că revenirea la aceştia ar putea însemna o înviere a Imperiului.

Sigur, politica era cum era atunci, Imperiul era ameninţat pe de o parte de popoarele de Răsărit, pe de altă parte începeau migraţiile dinspre Răsărit înspre gurile Dunării, Imperiul până la urmă a trebuit să se resistematizeze: era împărţit la început în două, erau doi împăraţi. Eh, toate acestea erau desigur, mişcări politice care aveau o legătură mai mare sau mai mică cu ce se întâmpla pe plan spiritual. Or împăratul Constantin a fost mişcat de o hotărâre decisivă în favoarea creştinismului prin vedenia pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxențiu. El moştenise de la tatăl său stăpânirea peste o bună parte din Imperiu, parte dinspre nordul Italiei. În lupta sa cu Maxenţiu, care vroia să-i ia stăpânirea, Constantin s-a rugat şi se vede că s-a rugat, fiindcă ştia de la mama lui care fusese creştină deja şi care i-a spus cum să se roage. În urma rugăciunii, ne spune mărturia lui Iosif de la Cezareea, care a fost prieten cu împăratul – l-a avut episcop pe acesta şi este primul istoric al Bisericii şi a scris o carte numită „Viaţa lui Constantin” (Vitta Constantinis). În aceasta, ne spune cum în amiază, împăratul a văzut pe cer semnul Crucii. Deasupra Crucii era o inscriptie în limba greacă care însemna: „În aceasta vei învinge”. Împăratul a văzut aceasta foarte clar şi atunci a poruncit ca pe fiecare steag să fie pus exact semnul pe care l-a văzut el. Apoi steagurile, şi toate celelalte arme, toate au primit semnul Crucii. În mod minunat, împăratul a biruit uşor pe vrăjmaşi, l-a împuns la Tibru şi aceasta a asigurat stăpânirea lui Constantin, care apoi a refăcut, după toată decăderea din ultimul veac, a refăcut Imperiul Roman între graniţele sale cele mai largi într-o unitate în care imperiul nu mai avusese speranţă să mai aibă vreodată.

Deci nu zeii păgâni au adus unitate şi stabilitate Imperiului, ci Hristos. Şi atunci Împăratul, pentru că Roma, capitala Imperiului era toată plină de idoli şi cetăţenii Romei erau decăzuţi – cei care aţi citit despre viaţa în Roma Antică ştiţi că oamenii aceştia care erau, erau bogaţi şi „sugeau” sângele poporului şi ajungeau în foarte mari căderi. Împăratul a avut inspiraţia să mute capitala decăzută şi a mutat capitala la Bizanţ – un mic oraş care era să devină un mare oraş prin numele lui Constantin, Constantinopolis înseamnă oraşul lui Constantin în limba greacă. Constantinopolul a avut o faimă de o mie o sută şi atâţia ani. Nu ştiu câţi sunt exact, cred că vreo 1130 de ani. Deci a fost o reuşită, vă daţi seama, împăratul acesta era un om politic care n-a dat de înţeles în timpul domniei sale că va da aşa mari urme în istorie: câţi mari împăraţi n-au crezut că fac şi dreg, dar nu s-a ales nimica până la urmă, pe când pe vremea lui Constantin iată că îl pomenim cu veneraţie pentru ceea ce a făcut şi a întemeiat acest Imperiu Roman încreştinat în acea nouă capitală şi până azi Constantinopolul rămâne un punct de referinţă.

Deci, realmente împăratul Constantin a fost purtat de mâna lui Dumnezeu. Împăratul ştia că mare parte din supuşii lui erau necreştini şi nu-i obliga să fie creştini, numai că a început să arate frumuseţile creştinismului.  Pe atunci, nu aveau ei o zi săptămânală de odihnă, împăratul Constantin a spus: „Duminică este ziua de odihnă a creştinilor”. Iar cei care nu sunt creştini, să se odihnească şi ei. Astfel, a decretat ca ziua aceasta care era sărbătorită de creştini să fie ţinută chiar de soldaţii păgâni. Soldaţii creştini erau îndemnaţi de Constantin să meargă la Biserică, era un decret iar cei care nu sunt creştini erau invitaţi ca, în ziua aceea în care nu aveau instrucţie şi nu aveau nimic de lucru, să iasă pe câmp sau undeva într-un loc frumos şi să-l slăvească pe Dumnezeu în felul în care ştiau ei.

Nu împăratul Constantin a inventat ziua Duminicii, cum spun adventiştii, ci el a recunoscut ziua aceasta sfântă a creştinilor şi a Învierii şi a decretat această zi ca zi universal în Imperiu pentru odihnă. Până atunci, să ştiţi că oamenii nu aveau o zi săptămânală de odihnă, numai evreii aveau. Evreii aveau Sâmbăta, dar ceilalţi oameni nu aveau. Necreştinii aveau câteva sărbători ale zeilor, din când în când. Ei, toată legislaţia lui Constantin, toate actele sale imperiale au fost gândite în acest fel!

Constantin este și cel care a facilitat organizarea primului Sinod Ecumenic la Niceea. Era atunci tulburare mare creată de erezia lui Arie. Această erezie bântuia mai ales prin Asia Mică, ajunsese şi pe lângă Dunăre şi împăratul Constantin sfătuit de episcopii de atunci a zis: „Trebuie să se adune episcopii şi ei să hotărască acest lucru”. În 318, Părinţii de la Niceea, Biserica de acolo există până azi, e în ruine, e în Turcia şi puteţi să o vizitaţi dacă doriţi, e în Turcia în localitatea Iznik. Acolo, discutând despre învăţătura primită de la Sfinţii Apostoli şi de la părinţii de dinainte, s-a formulat învăţătura de neschimbat împotriva rătăcirii lui Arie, învăţându-se ceea ce noi recităm în Crez de fiecare dată: că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Lumină din Lumină, născut din Tatăl, din veci, născut iar nu făcut, că Arie zicea că este creat, că este de o Fiinţă cu Tatăl şi prin care toate s-au făcut. Celelalte articole din Crez sunt formulate tot la primul sinod ecumenic şi prin ele avem învăţătura de temelie, anume credinţa în faptul că Fiul lui Dumnezeu, cel de o Fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu Adevărat s-a întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt şi S-a făcut om, că a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri, șade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină cu Slavă, Să judece vii şi morţii. Aici, avem, vedeţi, ochiul învăţăturii creştine care a fost întotdeauna învăţat de Biserică, dar care acum s-a formulat  într-o formulă neschimbată şi S-a rânduit ca creştinii să recite Crezul acesta în rugăciunea particulară, dar şi în rugăciunea în Biserică.

Ar fi de meditat asupra unor lucuri. Lumea de azi suferă pentru că conducătorii nu mai sunt creştini. E un mare dar pentru popor ca Dumnezeu să-i dea un conducător politic, care să fie purtat de mâna lui Dumnezeu. Vedeţi că noi avem acuma politicieni cu milioanele şi toate milioanele acestea de politicieni ne duc din rău în mai rău, pentru că ei nu au frica de Dumnezeu ca temelie şi nu au lumina lui Hristos care să-I călăuzească. Atunci, toate astea care le fac, ei cred că le fac bune, dar de fapt le fac rele şi sunt în defavoarea oamenilor, Când spune Sf. Ap. Pavel că “[…] adevărata stăpânire este rânduită de Dumnezeu” e adevărat. La fel şi Apocalipsa, care a fost scrisă în vremea lui Diocleţian, prigonitor al Bisericii, găsim aşa: despre Domisian, despre regatele de atunci, despre împăratul de atunci: „Acest împărat îşi are puterea nu de la Dumnezeu, ci de la balaur”, de la diavol.

Deci normal ar fi ca stăpânitorii să-şi aibă stăpânirea de la Dumnezeu, cum spunea Apostolul Pavel. Dar, din cauza păcatelor oamenilor iată, în istorii de atâtea ori sunt stăpânitori care nu-şi au locul şi puterea de la Dumnezeu, aşa cum ar fi normal, ci o au de la vrăjmaşul, de la balaurul care este diavolul şi Satana cum spune Apocalipsa.

O sărbătorim împreună cu împăratul Constantin pe mama sa, Elena. Ce femeie era aceasta!? Ea a fost o femeie simplă. Era, practic, slujitoare la un han când a cunoscut-o Constantin Clor, tatăl lui Constantin cel Mare. Da’ se vede că avea aşa calităţi, încât omul acela, care era general pe atunci, a luat-o în căsătorie. Ea avea nu numai frumuseţe trupească, dar mai ales calităţi intelectuale şi morale şi spirituale.

Extraordinar! Eh, femeia aceasta l-a condus din ce în ce mai mult pe Constantin Clor spre Hristos iar pe fiul ei l-a crescut într-un mod în care prea puține mame se pot lăuda că au crescut un copil. Când a ajuns fiul ei împărat cu ajutorul lui Hristos, împărăteasa Elena a lăsat tronul, n-a mai vrut să fie împărăteasă și s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu. A plecat în țara Sfântă. Până astăzi, arhitecții sunt uimiți ce construcții s-au făcut în Țara Sfântă sub egida împărătesei Elena și a titlurilor ei. Poate mulți ați fost la Sfântul Mormânt. Să știți că acolo e un loc cu totul impropriu pentru construcție. Celelalte orașe au ocolit orașul acesta că s-a făcut așa un colț în locul în care era Golgota că nu se putea ajunge prea bine acolo. Era o râpă, o carieră în care era piatra și mai era un gol acolo unde se găsea o bucată mare de stâncă. Specialiștii spun până astăzi că Elena, împărăteasa Elena a avut niște idei geniale. Astăzi, recunosc ei cum a construit ea monumentul acela, primul monument al creștinătății.

Biserica Sfântului Mormânt e primul monument care era atât de propriu și de minunat în vremea aceea. Noi, ce vedem acuma nu este ce a fost odinioară. Știți că Biserica a fost dărâmată complet în anul 1055 din porunca unui sultan, Achim al II-lea. După aceea, au venit cruciații, după 1099, și au construit ei o Biserică mult mai mică. Biserica de astăzi este forma pe care au dat-o cruciații, nu-i Biserica lui Constantin. Dacă am avea aici niște planșe să vedem Biserica așa cum este ea, ar fi într-adevăr o vedere minunată. Ea era în centrul Ierusalimului, pe strada principală ce ducea la poarta Sionului. Biserica pornea de pe o stradă cu coloane iar centrul ei era Sfântul Mormânt.

Ei, împărăteasa Elena numai atât să fi făcut, Biserica Sfântului Mormânt, dar a făcut multe alte lucruri importante în Țara Sfântă și acestea au fost marcate de Biserici. Unde s-a născut Hristos există până azi Biserica Nașterii la Betleem și este, în linii mari, Biserica la fel ca pe vremea împărătesei Elena. Asta a făcut Elena! Ea n-a mai avut altceva în plan decât să slăvească pe Hristos iar fiul ei, Constantin a ajutat-o în toate acestea. Biserica i-a socotit toate acestea lucururi foarte importante. Biserica i-a socotit deosebiți. Deci atunci când ei au contribuit la proclamarea, la vestirea Evangheliei, ei au fost numiti „cei întocmai cu apostolii”, pentru că într-adevăr lucrarea lor a fost fundamentală pentru viața Bisericii. Împăratul Constantin a inaugurat secolul de aur al Bisericii, secolul al IV-lea, plin de minunate realizări. Cei mai mari teologi: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Atanasie cel Mare, atâția mari oameni ai Bisericii care au strălucit și strălucesc până astăzi, îi numim până astăzi „mari dascăli ai lumii și ierarhi”, toți aceștia sunt într-un fel sau altul rodul acestei reîntemeieri pe care împăratul Constantin și împărăteasa Elena le-au realizat.

E frumos numele Constantin. El înseamnă „constant și trimite la constanța în fapte bune, pe Calea Domnului. Elena poartă un străvechi nume grecesc, care însă a fost împodobit cu harul sfințeniei de către aceasta. Iată cum nume care erau păgâne odinioară au devenit venerate prin faptul că ei au sfințit aceste nume! Permiteți-mi ca înainte de a o face părintele paroh, să vă felicit pe toți cei care purtați aceste nume.

Domnul să fie lăudat și pentru rugăciunile Sfinților și întocmai cu apostolii Constantin și Elena, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, Amin!

Cuvântul Părintelui Daniel Cucul, parohul bisericii ortodoxe din Villarrobledo Spania:

Mulțumim preacucernice părinte profesor!

Preacucernice părinte, iubiți credincioși! Iată, în această zi minunată ne bucurăm împreună de acest mare praznic, de prezența părintelui și a fratelui și de prezența voastră, mai ales cei care n-ați fost la lucru, mă bucur că am reușit să ne adunăm și putem să-i dăm slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mulțumim părintelui pentru timpul acordat, pentru seara minunată și pentru ziua de astăzi, ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să-l întărească și de acum înainte, să-i dăruiască preoție mântuitoare, pomenindu-ne și pe noi cum am zis și înainte, sănătate întregii familii și întregii comunități pe care părintele o păstorește cu atâta dragoste și cu atâta măiestrie.

Mulțumim doamnei Doina pentru prezența ei, pentru cartea pe care ne-a adus-o și sunt convins că cei care ați primit-o aseară ați aruncat o privire peste ea, peste cartea aceea minunată și datorită acestui fapt mulțumim și Bunului Dumnezeu și îl rugăm să ne ajute și să ne întărească în credință și să ne dăruiască putere pentru a putea merge mai departe în lumea aceasta.

La mulți ani tuturor celor care purtați aceste nume frumoase de Constantin și Elena, Bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă fericire, pace și bucurii alături de cei dragi.

PS: Cu o seară înainte a avut loc conferința părintelui profesor Vasile, pe care o puteți urmări aici:

 

Reclame

Salata de legume în doi timpi și trei mișcări

Salata de legume în doi timpi și trei mișcări

IMG_20180505_154415.jpg

 

Mare bucurie! Gata cu văicăreala că tăiatul legumelor îmi ia timp… Am predat ștafeta tăierii legumelor pentru salată lui Brunner Anliker.

IMG_20150101_161706.jpg

 

IMG_20150101_173030.jpg

Torn o lingură-două de ulei în bol și Mnealui, tăietorul ăsta meseriaș, îmi taie legumele cât ai spune pește.

IMG_20150101_173419.jpg

Apoi, le condimentez și le amestec și le bag la caserolă

IMG_20180505_154400.jpg

IMG_20180505_154425.jpg

și pe-aci ți-e drumul spre serviciu…

Doamne, ce bunătate e pe la prânzișor!!!

IMG_20180505_160608

Săru-mâna pentru masă, Doamne!

Până și mama s-a îndrăgostit de acest tăietor de legume, cică numai așa poate și ea mânca mai cu haznă salata de varză.

S-a minunat că în mai puțin de 1 minut, a avut salata gata, plus ciupercile

IMG_20150101_171319.jpg

și ceapa tăiate…

IMG_20150101_172327

Ehehei, trai neneco…, dac-ar fi miile le euro sute de lei!!!

125 de ani de la adormirea lui George Bariţiu

A intrat în obişnuinţă să ne amintim de înaintaşii noştri. Astăzi ne amintim de George Bariţiu.

Cine a fost George Bariţiu (24.05.1812 – 2.05.1893)?

George Bariţiu a fost istoric şi publicist. El este întemeietorul presei româneşti din Transilvania.

Într-un articol din anul 1843, intitulat Cărţi, George Bariţiu arăta că adevărata măsură a culturii unui popor o reprezintă cărţile sale literare. Constatând că la noi existau prea puţine cărţi în limba română şi multe dintre acestea erau traduceri. Astfel, se dedică încurajării scrierilor originale, făcându-se unul din principalii mesageri ai cărţii româneşti din secolul al XIX-lea.

Înfiinţează şi conduce periodicele: Foaia literară (1838), Gazeta de Transilvania (1838–1850), Foaia pentru minte, inimă şi literatură (1838‒1850), Transilvania (1868–1888), Observatoriul (1878–1885), aducând astfel o preţioasă contribuţie la popularizarea şi valorificarea literaturii româneşti în toate ţările locuite de români.

Prin anunţurile şi recenziile sale, s-a deschis calea spre Transilvania a principalilor scriitori din Țara Românească şi Moldova – Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, D. Bolintineanu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri – scrierile lor fiind prezentate ca adevărate evenimente literare româneşti. (Netea, Vasile, George Bariţiu, Viaţa şi activitatea sa, Buc., Editura ştiinţifică, 1966)

Prin bogata sa activitate de bibliograf, critic şi istoric literar, George Bariţiu s-a impus ca unul din cei mai străluciţi mesageri ai cărţii româneşti, devotamentul său pentru literatura şi ştiinţa românească reprezentând un exemplu vrednic de reamintit. (Revista bibliotecilor, nr. 4, aprilie 1968, p. 238–240)

 

 

 

 

Un cadou de 8 martie: Cartea Mă bucur că sunt femeie

Salutare!

Ce minunat e să fii femeie! Să ai o zi dedicată ţie!

Sufletul meu sângerează la gândul că a fost un timp în care nu m-am bucurat că sunt femeie…, că încă există femei care nu se bucură că sunt femei.

A fost un timp în care am crezut că Doamne m-a trimis să mântui femeia oropsită de soartă, să o trezesc din amorţire…, din împietrire… M-am convins repede că nu asta e menirea mea.

Menirea mea e să fiu, să mă bucur că sunt ceea ce Doamne m-a creat să fiu, să fiu femeie.

Am îndrăznit să dau mărturie: Cartea Mă bucur că sunt femeie: Drumul meu de la depresie la bucuria trăirii vieţii zilnice cu Doamne.

Când Nenumitul mă mai bântuie cu depresia, mă apuc de recitesc această carte. E un dar minunat!

Dragile mele, hai să ne bucurăm! Mulţumim pentru ziua aceasta specială. Ne amintim de mamele noastre, de prietenele noastre, de colegele noastre şi le îmbrăţişăm. Fie şi numai o zi în care ne bucurăm împreună, dragi femei dragi, tot e ceva.

Vă port în inima mea cu mult drag şi recunoştinţă pentru că m-aţi provocat să scriu această carte

CU CARTEA MA BUCUR 8 Martie (24)

O salată delicioasă de iarnă

IMG_20171214_064654

Salutare!

Prințesa iarna a trecut pe aici și ne-a amăgit cu câțiva fulgicei…

IMG_20171127_164535

Noi am crezut că vine de-adevăratealea, dar de unde, se lasă așteptată iarna hoață. Așa că am ieșit în piață.

Nici n-am intrat bine că ne-a și îmbiat tușa Anișoara cu bunătăți:

  • Spanac la ora asta, tușă Ană?
  • IMG_20171214_055004
  • Da, că am fost plecată taman în America și mi-a rămas solarul plin cu de toate…
  • Spre bucuria noastră!
  • Da, da!

Și așa ne-a umplut trăștile cu de toate, de-mi părea că-i primăvară: spanac, ridichi roșii, ceapă verde, pătrunjel…

Am mai dat o raită pe la alte tarabe și am mai cumpărat și alte bunătăți: morcovi, țelină, sfeclă roșie, dovleac, usturoi…

Doamne mulțam!

Am stors niște in și am obținut ulei… și ne-am pornit a pregăti o salată de mai mare bunătatea!

IMG_20171214_055246

Peste săptămână, prepar salata dimineța. Uneori mă trezesc mai repede, alteori, la limită.

La ora 7 și 15 minute trebuie să fim gata de plecare.

Cât timp fierb oalele,

citesc și… scriu…

IMG_20171208_040756

Seara, vin uneori obosită și mă bag în pat și adorm buștean și mă trezesc dis-de-dimineață și îmi încep SLUJIREA DIN BUCĂTĂRIE.

Da. Slujirea din bucătărie e mare slujire!

Am căutat să tot scurtez timpul petrecerii din bucătărie, dar nu reușesc sub o oră…

Și mi-am zis, dacă tot ofer timp, să-l ofer pe lucruri valoroase. Așa că, mă străduiesc să nu distrug alimentele prin prea mult gătit. Simplu și bun.

Fierb mazăre galbenă și o adaug la salată și prânzul e gata pregătit. Îl bag la traistă și

Mulțumesc!

Am scos multe vase din bucătărie. Mai ales plasticurile. Mai nou folosesc vase de sticlă.

IMG_20171214_054343

Se spala foarte bine și se păstrează bine alimentele în ele.

Borcănelele cu sirop

Borcănel cu porumbele…, cu pătrunjel verde…, borcănelul cu ulei de in stors în casă..

Caserola cu brânză de migdale sau de arahide…

 

Un gând împlinit

Salutare dragilor!

Iată cu ajutorul lui Doamne, am săvârşi şi pomenirea scriitoarei Ioanei Postelnicu (Eugenia Banu)!

De obicei, scriitorii se pomenesc îndata naşterii lor. Am ales s-o pomenesc astăzi28 noiembrie, pe Ioana Postelnicu pentru ca astazi este ziua in care dumneaei s-a alaturat la strabuni.

Am aranjat in biblioteca un colt …

23905504_1500869506693896_8375948931143013634_n

si am invitat copiii in biblioteca….

La vederea candelelor aprinse, un elev a inceput sa cante Hristos a inviat. Intr-un glas, au pornit toti si am cantat impreuna Hristos a inviat!

Apoi, am cantat O ce veste minunata si am mancat bilute de… coliva…

Acum sufletul meu s-a linistit. Am simtit ca sufletul Ioanei Postelnicu s-a bucurat astazi.

23905422_1500869863360527_8029391237840195992_n23905454_1500869446693902_8704947339933511843_n23905504_1500869506693896_8375948931143013634_n24067819_1500869693360544_7314463633449032141_n24068028_1500869730027207_2812783268228679421_n24129799_1500869663360547_5582439866386719274_n

28 noiembrie: În memoria Ioanei Postelnicu

Dragilor,

Scriitorul este un om aparte. Prin dăruirea sa față de public își consacră un statut privilegiat în conștiința celor cărora se adresează.

De copil, m-au fascinat cărțile. Fiecare carte pe care o deschideam mă introducea într-o lume atrăgătoare, care mă ajuta să depășesc situația concretă în care ființam. Pătrundeam în acea lume cu mare curiozitate și, pe măsură ce înaintam în lectură, alte zări mi se deschideau.

Fascinația față de autorii de cărți a venit mult mai târziu. Abia în liceu. Îmi amintesc și acum seara aceea minunată, în care am fost invitată cu întreaga clasă să mergem în sala de clasă. Mi s-a părut tare ciudată invitația și așteptam să descopăr răspunsul la întrebarea: Oare de ce ne cheamă diriga în clasă la ora asta?

Era ora 19, după vecernie. Am intrat cu sfială în clasă. Pe fiecare bancă, ardea câte o lumânare-pastilă. Treizeci de lumânări! Treizeci de ochi care mă priveau și-mi înfiorau carnea. M-am așezat cu grijă în bancă. Era o tăcere de pol. Nu scoatea nimeni niciun sunet. Am stat așa o veșnicie și la un moment dat, doamna dirigintă a năvălit înăuntru. Când a ajuns în față, la catedră, a stat ca în extaz privindu-ne. Treizeci de suflete așteptau cu nerăbdarea dezvăluirea tainei. 60 de ochi o sfredeleau întrebători.

  • V-am invitat aici ca să trăim împreună un moment de reculegere în memoria Părintelui profesor Dumitru Stăniloae… Astăzi, s-a împlinit un an de când Părintele a plecat la Doamne.

Am stat așa o vreme în acea atmosferă cerească ce ne cuprinsese pe toți. Despre Părintele Stăniloae auzisem și citisem o carte de dialoguri cu sfinția sa. Fusese profesor. Poate chiar și doamnei diriginte îi fusese profesor. Auzisem anul trecut de moartea sfinției sale. Ce mare om! Ce mare om! Abia în facultate, am reușit să-mi cumpăr Tratatul de dogmatică scris de sfinția sa… Acea seară a fost cel mai minunat moment din tot liceul…, care, ca prin minune, l-am retrăit acum în timp ce scriu… A fost prima legătură cu un autor de cărți. O legătură mai presus de viață și de moarte, o legătură înveșnicită…, rememorare a amintirii unui om pe care nu l-am întâlnit în carne și oase, ci l-am întâlnit printre filele unei cărți și cu care am stat la taifas ore-n șir…, de parcă ne știam de când lumea…

Trăirile acestea aveau să se repete după 23 de ani…, când aveam să mă întâlnesc din nou, în lumea cărților, cu un alt mare scriitor, cu Ioana Postelnicu.

Era într-o superbă duminică de vară. Vara lui 2017! Stătusem cu toții la Masa cea Mare, trăsesem mașina sub poala brazilor și ne savuram, care pe unde, deliciosul desert: cireșe. De unde eram cățărată, priveam cu nesaț acel tablou minunat. Doar mașinile care treceau pe drum sau vreun motor ce escalada muntele îmi intrerupea din când în când gândurile care hălăduiau hăt departe la primele imagini asemănătoare văzute în viața mea.

Dintr-o dată, o voce de copil mă aduse din nou cu picioarele pe pământ.

  • Mami, hai să vedem dacă sunt frăguțe! spuse Rafi
  • Hai, copilul meu!

Și am pornit în goană, sărind peste pârâiaș și afundându-ne în pădure.

  • Uite, mami, am găsit frăguțe! zise Rafi, întinzându-mi un buchețel cu picățele roșii.
  • Mmm, ce bune sunt!
  • Mmm, lecker! Lecker! (Delicios!), zise Rafi (germanista mea!)
  • Rafi hai să vedem dacă s-au copt murele!
  • Da! Da! Haide!

Și începem să urcăm. Am ajuns în poienița care o descoperisem anul trecut. Murele însă nu erau încă coapte. Un indiciu că ne aflam la sfârșit de iunie sau început de iulie…

  • Hai să urcăm mai sus, poate mai găsim frăguțe, îi spun micuței.

Urcăm și cotrobăim prin iarbă. Descoperim tupilatele frăguțe și le băgăm la concasor. La un moment dat, mă întorc. În spatele nostru era un om îmbrăcat într-un halat. Atunci, am rostit cu uimire:

  • Uau! Cum ați apărut aici? Ați coborât din cer? Căci nu v-am auzit venind în urma noastră!
  • Nu am căzut din cer. Sunt de pe aici…
  • Atunci, Bună ziua! îngaim eu.
  • Bună ziua! răspunse el. Am venit după ciuperci.
  • După ciuperci?
  • Interesant! Mai sunt ciuperci la ora asta? Am văzut că sunt deja trecute.
  • Mai sunt! Mai sunt!
  • Ce fel de ciuperci?
  • Iuțari.
  • Iuțari? Ce-s aia iuțari?
  • Niște ciuperci albe…
  • Pe unde se găsesc?
  • Pe aici. Haideți să vi le arăt!

Urcăm și ne afundăm în pădure. Intr-adevăr, în pădure era plin de iuțari. Am început a culege iuțari.

  • Vă place să citiți? mă întrebă la un moment dat omul misterios.
  • Foarte mult.
  • Ce ați citit?
  • Multe cărți.
  • Dvs?
  • Și mie îmi place să citec. Am acasă multe cărți. Am citit mult la viața mea.
  • Interesant!
  • Cu ce vă ocupați.
  • Acum sunt la pensie.

Și mi-a povestit cum făcea naveta cu bicicleta la Făgăraș… și multe alte minunății. Din vorbă în vorbă, ne trezim că ieșim din pădure și o priveliște uluitoare mi se deschide inainte în mijlocul căruia trona maiestuos biserica schitului Sfântul Ioan Iacob.

  • Ua! Ce fain!
  • Da! Da! confirmă interlocutorul meu. Este foarte frumos pe aici. Uitați, acolo este un cătun. Cătunul Trăinei.
  • Un cătun?
  • Da, un cătun. Sunt doar câteva case.
  • Foarte interesant! Cât de mult aș vrea să merg și eu acolo să văd acel cătun.
  • E fain acolo! Pe drum sunt mulți cireși.
  • Ua! Ce tare! Așa culegem și cireșe. La anu…
  • Uitați, pe acolo am văzut odată trecând un urs, îmi spune nenea arătându-mi un deluț. L-am confundat cu un câine și l-am fluierat. Doar după felul cum s-a întors mi-am dat seama că e urs…
  • Sunt urși pe aici?
  • Da, sunt. Odată a venit unul și la noi în curte. Dar era scăpat de la grădina zoologică.
  • Cum așa?
  • Eram în șură când a intrat în curte. A trecut prin curte și s-o tot dus. L-au prins până la urmă și l-au dus înapoi.
  • !

Era așa de frumos în acea poiana! Lanul de iarbă! Florile acelea!!! Verdele, culorile! Toate au creat în sufletul meu o stare atât de intensă, care mă traspuse într-o altă lume. Exaltam. Dintr-o dată, omul misterios spuse:

  • Ați citit Plecarea Vlașinilor?
  • Vlahilor poate?
  • Nu, vlașinilor. Este o carte foarte frumoasă scrisă de Ioana Postelnicu, care s-a născut aici la noi, la Poiana Sibiului. De fată, se numea Eugenia Banu. S-a făcut și film după cartea aceasta. Sunt de fapt două cărți: Plecarea Vlașinilor și Întoarcerea Vlașinilor.
  • ! Interesant! N-am auzit de această scriitoare! Și doar am făcut Facultatea aici, la Sibiu! Cum de nu mi-au pomenit nimic profesorii de această mare scriitoare despre care îmi spuneți dvs.?
  • Ioana Postelnicu scrie atât de frumos despre neamul nost, despre apărarea credinței noastre dreptslăvitoare și despre transhumanță!!!
  • Am să caut aceste cărți negreșit și am să le citesc. Mulțumesc foarte frumos!

Nu aș mai fi plecat din poiana aceea. Era o priveliște uluitoare! În stânga, era un gard ce îngrădea o livadă ca o cetate. În dreapta, era omul misterios, căzut din cer, iar în spate, Rafaela, care nu mai dovedea să adune flori și să chicotească de veselie.

Dintr-o dată, vraja se rupse.Telefonul sună. Se aude glasul minunat al soțiorului care întreabă:

  • Pe unde umblați bucuriilor?
  • Suntem aici aproape. Venim imediat!

Intrăm în pădure și coborâm urmând ca într-un vis călăuza noastră.

  • Să vezi unde am fost, tati! Să vezi cu cine ne-am întâlnit! Cu un om căzut din cer, spuse Rafi făcând ochii mari, mari!!!

N-am mai avut răbdare și am dat căutare pe internet. Am descoperit că Ioana Postelnicu a scris mai multe cărți. Ardeam de nerăbdare să citesc cărțile descoperite de acel om misterios, care a dispărut fără urmă. În pofida faptului că i-am salvat numărul de telefon, pot doar să vorbesc cu mesageria vocală…

A doua zi, luni, am mers pușcă la biblioteca județeană și am împrumutat cele două volume și, timp de două săptămâni, am petrecut ca într-o transă. Nu mai citisem niciodată ceva asemănător. Da. E drept că nu mai citisem de multă vreme o carte de literatură, dar ceea ce citeam nu se asemăna cu cele citite în cărțile lui Sadoaveanu sau ale altui scriitor despre care auzisem sau studiasem la școală. Un gând mă chinuia: De ce nu mi-o fi zis nimeni la școală de Ioana Postelnicu?

Mă apucase așa un drag și-un dor de Ioana Postelnicu, încât aș fi fost în stare să merg la capătul lumii s-o întâlnesc și să-i vorbesc. Aveam a-i pune atâtea întrebari!

Întâlnirea nu a întârziat. Peste 4 luni, am întâlnit-o în paginile cărții Seva din adâncuri.

seva-din-adancuri-11

Aici, mi-a vorbit tainic, povestindu-mi despre ea, despre cum a scris Vlașinii, despre tăcerea oamenilor de litere…, despre toate.

Așa am cunoscut-o pe Ioana Postelnicu, care mi-a devenit călăuză și model în dorul meu de scriere.

În acerastă zi a trecerii ei la strămoși o pomenesc cu drag.

Voi mai scrie…

Toamna se numără… cărțile

Salutare!

Cu ajutorul lui Doamne, am finalizat și al doilea volum al cărții Firimituri de iubire.

În acest volum, sunt cuprinse articolele publicate pe blog din octombrie 2016 până în octombrie 2017.

Prin acest volum, marchez încheierea unei perioade minunate din viața mea.

Vom vedea ce va rândui Doamne de acum încolo.

Vă mulțumesc că m-ați urmărit cu interes!

Nădăjduiesc să vă fie de folos slujirea mea „blogărească…”.

Pentru un timp, voi mai scrie pe Facebook, reamintindu-vă informații binecunoscute.

Vă aștept la Târgul de Carte și Revistă Religioasă de la Sibiu în 2-5 noiembrie 2017, când, cu ajutorul lui Doamne, voi lansa cărțile Firimituri de iubire vol II

coerta firimituri vol II

și a doua ediție a cărții De vorbă cu omuleț.

coperta1

Acestea adăugându-se la celelalte cărți.

afis-m

coperta

Slavă lui Dumnezeu și mulțumire pentru toate!

Bucurie!

 

Atenție!

!!!

IMG_20170624_180502

Care este secretul angajaților care merg la lucru cu bucurie

Bună dimineața, dragilor!

Este o mare bucurie pentru mine să pot împărtăși cu voi experiențele de zi cu zi!

Astăzi, vă voi împărtăși ceva care m-a impresionat foarte mult ieri. Vă voi împărtăși secretul angajaților mulțumiți

angajati-multumiti

Pentru a afla aceasta, ca de fiecare dată, vă invit să aveți răbdare să citiți până la final toată povestea…

Azi dimineață, când am deschis e-mailul, am văzut că cuvântul de azi a lui John Maxwell este „mulțumesc” și l-am ascultat cu interes. În timp ce ascultam, s-au suprapus câteva scene petrecute ieri. Vi le voi prezenta pe rând.

M-a impresionat în primul rând, că despre cuvântul  „mulțumesc” a cerut să se vorbească o gospodină (o „homemum”- mămică de casă sau mămică care stă acasă…), care i-ar plăcea -nu-i așa?- să audă, după o zi de osteneală în bucătărie, un ”Mulțumec, mami” sau „Mulțumesc, draga mea!”, dar, de cele mai multe ori, nu aude nimic asemănător, ci adesea, multe nemulțumiri…

„Mulțumesc” este un cuvânt atât de important. De ce? Pentru că toți vrem să fim recunoscuți, apreciați…

Aseară, după ce venisem de la lucru, după ce pregătisem ceva de mâncare, după ce îi servisem pe toți și mâncasem împreună, mai trebuia să adun din bucătărie, să spăl vasele și dușumeaua, am simțit așa o stare de copleșire, eram foarte obosită… Toți se scuzară că mai au încă ceva de făcut până la culcare și…rămăsesem singură… Atunci, m-a cuprins parcă o stare de revoltă, acum, când și eu merg la lucru în afara casei… Da, femeia are două norme…(Asta e?! ) și am zis că nu-i corect și că vreau să am și eu numai o treabă de făcut, nu atâtea…dar, în clipa aceea, har Domnului, a venit în minte un alt gând, un gând despre slujirea din bucătărie.., despre cuvintele Domnului cu privire la cel care slujește, că slujitorul, după o zi de lucru, se încinge și slujește la masă pe celălalt și apoi se gândește la el… Însuși Domnul a venit ca slujească… Și în clipa când am acceptat aceste lucruri, osteneala s-a risipit și am terminat repede și cu bucurie toate și m-am așezat cu mulțumire la somnic.

John mai vorbește în acel video despre faptul că foarte greu spunem mulțumesc. Și are dreptate, căci am băgat de seamă asta la mine și la cei din jur…

Ieri, o rugasem pe mama soacră să-mi fiarbă niște salată pentru a pregăti o ciorbă și când o să mă întorc de la lucru, doar să dreg ciorba și sărmana a făcut…, chiar dacă i-a fost greu… M-am bucurat. Am luat oala și am urcat sus și am mâncat. În timp ce mâncam, mă gândea cât de bine prinde să vii acasă flămând după o zi de muncă și să găsești ceva păpică pregătită… După ce am mâncat, am coborât la mama și am întrebat-o dacă nu vrea și ea ciorbiță și mi-a spus că a mâncat deja altceva mai devreme… Când să ies, mi-am amintit că nu i-am spus mulțumesc și mi-a fost rușine. M-am întors și, fără să pot s-o privesc în ochi, i-am mulțumit că mi-a fiert salata și că a ieșit o ciorbiță bună și că noi am mâncat cu placer. Și ea mi-a spus să ne fie de bine.

Tot în timp ce-l ascultam pe John, mi-am amintit de ceva care m-a impresionat ieri. Participasem la un eveniment al unei Asociații înființate de niște străini. La finalul evenimentului, ceva, ieșit din comun pentru mine, mi-a atras atenția. Mă uitam cum președintele Asociației spunea, într-o română hazlie, tuturor angajaților Asociației în parte: „mulțumesc pentru acest eveniment”! Fiecăruia în parte! Până și femeii de serviciu! Îi numea pe nume și le mulțumea și-i îmbrățișa. Văzându-l, mi-am amintit de timpul când am fost și eu angajată și niciodată angajatorul meu nu mi-a spus un mulțumesc, un mulțumesc special adresat mie, așa cum făcea acel străin cu fiecare angajat în parte…

Da, da!!! Ne este greu multora dintre noi (mai ales nouă românilor!) să spunem că suntem recunoscători, să spunem „mulțumesc”. Dar e nevoie să exersăm să spunem „mulțumesc” tuturor pentru toate. Să începem de azi să spunem „mulțumesc” , chiar dacă la început o să spunem așa…, fără trăire. Credeți-mă spunând „mulțumesc”, va conta foarte mult.

Personal, persoanelor care-mi mulțumesc, le dăruiesc cu și mai mult drag…, căci am certitudinea că nu le dăruiesc și ei aruncă, ci prețuiesc ceea ce dăruiesc…

Lasă și tu, cititorule, un semn că ai citit acest articol și atunci…, alte zeci de articole utile și minunate se vor naște.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

multumesc

Sursa foto: http://moldova9.com/2017/01/11/11-ianuarie-ziua-mondiala-a-cuvantului-magic-multumesc/

angajati-multumiti

P.S: Aici aveți video despre mulțumesc:

http://johnmaxwellteam.ro/multumesc2