Cândva, am fost în mare desfătare, totul era bucurie și negrijă. Mâncarea era la bucătărie și eu doar o mâncam.

Nu duceam grijă ce-o să gătesc mâine, cu ce o să plătesc cutare și cutare, nu aveam responsabilitatea față de nici un suflețel, eram doar eu, mă aveam doar pe mine, aveam grijă doar de mine.  Câtă desfătare… și câtă libertate era atunci!

Făceam ce mi se spunea…, n-aveam nicio grijă……

Dar de atâta bine, mi s-a urât și am plecat…. în exil, în negrul exil al lumii acesteia nebune, nebune……!!!!

Azi, am avut revelația acestui exil, i-am simțit povara. Dacă până acum, m-am amăgit cu succesuri și realizări, care mi-au creat iluzia că nu e chiar așa de rău în exil, iată-mă față-n față cu realitatea: sunt un exilat! Și lacrimi de dor curg șiroaie….

Mi-e dor de patria de unde am plecat….și pe desupra, mai plâng că unii se află deja acolo și vor să evadeze…, neștiind, sărmanii, prețui, așa cum nici eu n-am știut a prețui….

A mă întoarce acum, mi-e imposibil, mai am încă treburi de rezolvat… și lanțurile răspunderii se înfășoară tot mai strâns….

Și fug, și fug ca un bezmetic să ajung la întâlnire cu Izbăvitorul, Eliberatorul meu,…și-I cad la picioare și-I spun că nu mai pot, că prea m-apasă… și El îmi ridică povara și-mi spune bland: încă puțin, mai fă încă puțină răbdare! Și apoi, mă ridică, mă învie

și-mi dă Arvuna izbăvirii.

Îmi trag nițel sufletul și pornesc iar pe Cale……

de data asta cu El…. și până la sfârșit! Amin. Amin. Amin.