Dragii mei dragi,

mulţumesc Domnului că mi-a dăruit încă o zi în care să trăiesc şi să mărturisesc bucuria Lui!

Aseară, după ce le-am citit fetiţelor mele povestea de seară despre ascultarea de părinţi şi despre cum Sfânta Liturghie a salvat de la moarte pe un tânăr, mi-am adus aminte cum şi pe mine tot Sfânta Liturghie m-a salvat şi mă salvează zilnic de multe răutăți.

Mi-am amintit cum am venit aici, în Ardeal, unde în biserici, nu se cânta muzică psaltică, ci pe o altfel de muzică, care nu-mi dădea pace urechilor. Mi-am amintit cum mă tot uitam la prietenul meu, actualul soţior, cum se împărtăşea duminica şi eu mă minunam, căci eram învăţată că la 40 de zile e voie să te împărtăşeşti, nu mai des.

Mi-am adus aminte cum am venit prima dată la slujbă în cartierul unde locuim acum. Eram studentă. Mă invitase prietenul meu să vin la slujbă acolo. M-am dus. Era duminică. Atunci, nu era construită biserica aceasta nouă, ci se făcea slujbă în bisericuţă unde acum se slujeşte pentru credincioşii cu deficienţe de auz şi vorbit. Prietenul meu m-a invitat în pod. Parcă văd şi acum cât de ticsit de oameni era podul, la fel și bisericuța. De sus, priveam cum oamenii stăteau înghesuiţi, dar erau așa de  nu-știu-cum.

Îmi amintesc și momentul împărtăşirii, care nu se mai termina…! Au fost aşa de mulţi la împărtăşit în duminica aceea…! Sau poate că mi s-au părut mulţi faţă de nimeni de pe la bisericile din Moldova de atunci. Şi mă uitam cu dor şi jale la cei ce se împărtășeau și doream și eu să mă împărtășesc, căci nu mă împărtăşisem de mult. Nu aveam duhovnic aici. Duhovnicul meu era în Moldova şi eu eram într-un loc atât de straniu, de rece şi de distant….

După slujbă, mă uitam la prietenul meu ce bucuros era, iar eu eram aşa pierdută şi tristă. Prietenul meu mi-a observat starea şi mi-a zis: „Nu vrei şi tu să te împărtăşeşti duminica viitoare?

M-am despătţit de prietenul meu și am plecat la gazdă. Toată ziua am avut în minte faţa aceea bucuroasă a prietenului meu. El era bucuros, iar eu eram deprimată. Dar în duminica, aceea s-a mişcat ceva în mine. Luni, am mers la cursuri şi am început să mă interesez de programul slujbelor de la capelă şi ce preot spovedeşte acolo. Aşa l-am găsit pe părintele Necula. Am început să merg la slujbă la capelă. La capelă, cântau studenţii şi cântau aşa de frumos! Cântarea lor îmi mângâia sufletul răvăşit, rănit, zbuciumat.

Încet, încet, am început să mă apropii de oameni de aici, de părintele Necula, care-mi devenise duhovnic, de slujbe şi de Sfânta Liturghie. Părintele duhovnic mi-a dat voie să mă împărtăşesc mai des. Lucrurile au început să se schimbe. Nu mai puteam vieţui oricum, mai ales când ştiam că a doua zi trebuia să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc… Era o altă atenţie la slujbă când era vorba de împărtăşit! Când nu mă împărtăşeam, mă puneam cu botul pe labe şi, uneori, mă trezeam că se merge la miruit şi parcă eu n-am auzit nimic…

Încet, încet, m-am acomodat cu Sibiul. Încet, încet în sufletul se mişca câte ceva. Îi vedeam pe acei tineri bucuroşi care se împărtăşeau foarte des şi-mi doream şi eu să mă apropii, dar de multe ori eram ţinută de depresii şi îngrijorări. Aşa, a trecut primul an de facultate. La începutul celui de-al doilea an, ne-am căsătorit. A fost minunată Sfânta Liturghie din ziua nunţii noastre! Atât de minunat au cântat colegii noştri în capelă! Toate au fost minunate: şi slujba Cununiei şi cuvântul părintelui Necula, duhovnicul nostru de atunci. Îmi aduc aminte și acum de începutul romanţat al cuvântării Părintelui Necula: „Nicolae Sebastian şi Doina lor…….” Da, da…

Mi-am amintit că eram însărcinată cu mijlocia şi eram tare speriată să nu pierd din nou sarcina. Veneam la slujbă şi vocea blândă a Părintelui Vasile îmi dădea atâta linişte! Am început să vin des la biserică la slujbe, să vin ca la o terapie… și am observat că slujba Sfintei Liturghii era un balsam pe sufletul meu rănit. Am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc tot mai des. Simţeam că numai Domnul îmi poate salva sarcina şi o poate feri de tot răul şi-mi va da un copil sănătos. Părintele m-a binecuvântat să mă împărtăşesc zilnic pentru prunc. Ooo, ce minunat era! Şi ce bucuros era pruncul la slujbă! Şi ce mai dădea din picioruţe când mergeam la împărtăşit!

Încet, încet, zi de zi, sufletul și trupul meu au început să se vindece. Mă spovedeam și mă împărtășeam des și, în paralel, făceam Terapia prin iertare cu măicuţa Siluana şi Terapia prin alimentaţia de post. Şi pruncul a fost salvat. Domnul l-a salvat! Da, Sfânta Liturghie ne-a salvat și ne salvează. Cum voi putea mulţumi vreodată Domnului? Domnul este viaţa mea!

Da, mare dar este Sfânta Liturghie zilnică. Dar a fost un timp când am căzut din acest dar, căci m-am mândrit, am judecat şi n-am avut înţelegere faţă de neputinţa celor din jurul meu. Şi nu mai simţeam nimic, nu mai simţeam bucuria Domnului, nu mai puteam trăi Sfânta Liturghie. Dar Domnul m-a salvat din nou, tot prin Sfânta Liturghie, de care m-am ţinut cu dinţii. M-am ţinut cu disperare de poala veşmintelor părintelui meu şi l-am rugat să mă tragă afară din prăpastie….

Sfânta Liturghie este salvarea mea! Simt că fără ea, fără Domnul pe care-L primesc în timpul săvârşirii ei, nu pot trăi în acest mediu și în aceste vremuri. Aerul e atât de încărcat de…fum de tigară, de zgomotul maşinilor… Tânjesc după mediul și aerul acela curat pe care l-am avut în perioada de liceu. Mulțumesc că acum am o oază în care scap şi mă adăp, că am biserica şi Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai mare, cea mai înaltă, cea mai puternică pe care o poate face omul pe pământ şi tocmai, pentru că este cea mai importantă lucrare, cea mai folositoare, cea care ne scapă de la moarte, tocmai de aceea satana ne dă lupta cea mai mare şi caută cu orice chip să ne împiedice să mergem la ea şi să valorificăm cumsecade darul ei. Ne dă orice alternative, să ajută să facem orice, numai să nu mergem la biserică, numai să nu ne împărtăşim. El ştie că, dacă îl avem pe Domnul în noi, el nu mai are putere… Şi dacă, totuși, se întâmplă să scăpăm şi să mergem la biserică, acolo satana ne dă alte ispite: ne împinge să vorbim, să dormităm… Şi dacă totuşi stăm bine la sluijbă, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, el face să ne mâniem după slujbă, să ne tulburăm….

Da, e mare lupta! E imposibil de purtat fără harul lui Dumnezeu. De aceea, avem neaparată nevoie de harul primit prin Sfânta Împărtăşanie! Noi suntem atât de slabi! E imposibil să nu greşim, dar Domnul ne-a dat o scăpare, ne-a dat IERTAREA. Iertarea este răspunsul Lui Dumnezeu la neputinţa umană. Iar noi, oamenii, iertând, devenim ca El. Sunt conştientă că sunt om păcătos, supus greşelii, că sunt bolnavă. Știu că numai Domnul este Vindecătorul şi scăparea mea! Greşesc? Îmi cer iertare. Îmi greşesc oamenii? Îi iert. Îl rog pe Domnul să mă ajute să-i iert, mai ales pe cei pe care nu-i pot ierta. Îi supăr pe oameni? Mă rog Domnului să-i ajute să mă ierte, să mă îngăduie, căci sunt neterminată, nedesăvârşită. Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu este în desfăşurare, dar, uneori, vin cotituri. Suntem cu toţii pe Cale şi suntem încă nedesăvârşiţi, de aceea e nevoie să ne îngăduim unii pe alții.

Recunosc că nu pot să fac nimic fără Domnul. Iar Domnul mă aşteaptă zilnic la Sfânta Liturghie să-mi dea putere. O, Doamne ai milă de mine! Ai milă de toţi ai mei, de toată lumea Ta. Ajută-ne să ardem în râvna pentru Tine!

Aceste gânduri am vrut să vi le împărtăşesc, dragilor, astăzi. Rugaţi-vă şi pentru mine! Şi eu vă port cu mine la Doamne. Să ne dea Domnul azi o zi rodnică! Amin

În rândurile de mai jos, aveţi povestea de seară, citită din cartea ”Proloagele” din ziua de 30 aprilie: Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinţi:

”În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395), era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe, a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios şi atâta de sărac, încât nu am cu ce să te hrănesc şi nici cu ce să-mi petrec viaţa mea. Dar vreau să te rog pe tine ca să-mi faci o voie, pentru ca să mă uşurez şi eu, smeritul, să te învredniceşti, pentru ascultarea ta, de fericirea cerească.” Iar acela a zis: „Spune-mi tată, orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase.” I-a zis lui bătrânul: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă şi s-a dus la munte, ca să-l junghie, şi acela nu s-a dat înapoi, ci şi lemnele le purta cu bucurie, cu osârdie, purtând urma tatălui său. Şi nu numai aceasta ,ci şi mulţi alţii au ascultat pe părinţii lor. Aşa fă şi tu, fiule preaiubite, ascultă porunca mea şi nădăjduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, că nu te vei necăji pentru aceasta.”

Deci i-a zis lui Teofil: „Au voieşti şi tu să mă omori?”. Iar tatăl a răspuns: „Să nu fie fiule, ca să fac o fărădelege ca aceasta; ci o poruncă să-mi împlineşti, să primeşti să te vând ca pe un rob al meu, ca să-mi uşurez bătrâneţile mele şi să nu umblu cerând, ca un sărac lipsit. Şi milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, ca să-ţi dea ţie bogăţie nemăsurată întru această lume, iar sufletul tău să-l odihnească în sânurile lui Avram.

Şi încă a doua poruncă să o păzeşti, până în ceasul morţii tale: de vei avea un lucru sau o slujbă, la care te va trimite domnul tău, să-ţi aduci aminte ca să te duci mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea, apoi, iarăşi, du-te la slujba ta, după sfârşitul Liturghiei. De asemenea, să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de la o mare şi nesuferită furtună.”  Iar acela a răspuns: „După cum voieşti, părintele meu, aşa fă.”

Deci a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său unui dregător al palatului, Constantin cu numele. Acesta ţinea mult la tânăr, pentru multa lui ascultare, pentru înfrânarea şi păzirea curăţiei şi smerenia lui, pentru frumuseţea feţii lui, pentru cunoştinţa şi învăţătura lui. Şi îl însoţea totdeauna la plimbare şi la masă, pentru că-l slujea cu sârguinţă. Deci, într-una din zilele acelea, ducându-se la palatul împărătesc, domnul său a uitat acasă un hrisov cu însemnări de seamă şi l-a trimis pe Teofil să alerge, în grabă, să-l aducă. Iar tânărul a alergat, pe cât a putut, şi, intrând în cămara dregătorului cu îndrăzneală a luat hrisovul. În ceasul acela însă, acolo, femeia dregătorului se desfrâna cu un rob al ei, iar tânărul n-a căutat la ei, în graba lui. Însă ticăloşii aceia, care au făcut păcatul, au cugetat rele asupra lui.

Deci, venind dregătorul, i-a zis lui femeia: „Pentru aceasta ai cumpărat pe neruşinatul de rob, ca să vină în pat să se desfrâneze cu mine? Că dacă n-aş fi strigat ca să-mi ajute cutare, lua cinstea mea păgânul acela. Au sunt de neam prost şi nenorocit, de m-ai defăimat? Aşa mă jur pe părinţii mei şi pe mântuirea sufletului meu, de nu voi vedea mâine tăiat capul întru tot îndrăzneţului şi al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult în casa ta, ci mă despart de tine şi îmi iau zestrea mea.”

Acestea auzindu-le, dregătorul s-a mâniat asupra robului şi a făgăduit să-i facă voia ei. Şi, a doua zi, s-a întâlnit în palat cu judecătorul cetăţii şi i-a zis: „Mâine de dimineaţă îţi trimit pe un rob al meu să-i tai capul lui şi să-l pui într-o pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi”. Iar judecătorul a zis: „Eu nu fac nedreaptă judecată, trebuie să mărturisească trei oameni, în scris, că este vrednic de moarte, ca să-l omor.” Atunci, dregătorul a zis înaintea a trei martori: „Am cumpărat un rob tânăr şi acela a silit pe doamna mea, ca să doarmă cu dânsa.” Acestea zicând, a luat mărturie scrisă şi aşa a primit judecătorul ca să-l omoare.Deci, când s-a făcut ziuă, a strigat dregătorul pe acel nevinovat, zicându-i lui: „Du-te la judecător şi îi spune lui că îl felicit şi să-mi trimită răspuns.” Şi Teofil ducându-se, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea. Atunci, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi, intrând în biserică aceea, a rămas până la încheierea slujbei.

Deci, robul cel rău, acela care se desfrânase cu femeia dregătorului, văzând că a zăbovit judecătorul ca să trimită capul lui Teofil, a zis dregătorului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti.” Iar acela a zis lui: „Du-te.” Şi acesta, alergând, ca şi când ar fi vrut să ia o comoară de mult preţ şi, ajungând la casa judecătorului, a intrat, felicitându-l pe dânsul, în numele dregătorului. Dar acolo, sta ascuns călăul cu sabia ascuţită şi i-a tăiat capul lui îndată. Şi, spălându-l, l-a înfăşurat într-o pânză.

Iar când a vrut să-l pecetluiască, iată, a ajuns şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, după ce s-a isprăvit Liturghia. Şi, felicitând pe judecător, a luat de la dânsul capul pecetluit într-un sorţ, neştiind ce are înăuntru. Când s-a întors la stăpânul său, toţi s-au minunat şi, mai ales doamna lui; că l-au trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Şi, întrebându-l pe dânsul ce a adus acela a răspuns, zicând: „După cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecător şi, îndată, mi-a dat lucrul acesta să ţi-l aduc, eu nu ştiu ce este înăuntru.” Deci, luându-l şi despecetluindu-l, au aflat capul desfrânatului. Iar desfrânata s-a îngrozit şi a rămas fără glas mult timp. Apoi, după ce şi-a venit în mintea ei, a înţeles judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi, fiindu-i frică, ca nu cumva, să pătimească ceva asemenea şi ea, ca o pricinuitoare a răului, a plâns din toată inima şi a mărturisit cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând:

„Domnul meu, eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricina răului acestuia. Şi mă tem să nu pătimesc, cumva, după lucrurile mele, că nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care să nu se facă arătat. Iată, sunt astăzi trei ani şi jumătate de când fac păcatul acesta, cu robul tău cel omorât şi tu n-ai ştiut, iar robul acesta tânăr este curat şi păcat nicidecum nu a făcut, ci cu nedreptate l-am defăimat, eu ticăloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dând fiecăruia după lucrurile lui. Deci iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu, că de astăzi, înainte nu-ţi voi mai greşi ţie.”

Şi au luat toţi frică şi spaimă, slăvind pe Domnul cel iubitor de oameni, că niciodată nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregătorul a întrebat pe Teofil, să-i spună toate cele despre dânsul, adică petrecerea lui şi faptele lui cele bune. Şi acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatălui său şi sărăcia cea mai de pe urmă, despre ascultarea pe care a făcut-o, de s-a vândut ca rob, ca să hrănească pe tatăl lui cel bătrân şi despre porunca pe care i-a dat-o, ca să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dregătorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dânsul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevărat, mâncând împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai aceasta, ci şi moştenitor l-a scris, la toată averea lui.

Pentru aceasta, şi noi iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu şi să ne ducem la biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii cei trupeşti pe Însuşi Stăpânul Hristos, care va să ne judece pe noi, în ziua cea înfricoşătoare a învierii celei de obşte; şi să nu ieşim afară până nu se va sfârşi slujba, şi nici să nu îndrăznească cineva să vorbească în biserică. Iar acela care iese din biserică, fără de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupeşti, se aseamănă lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ca un nemulţumitor, s-a dus şi l-a vândut pe Hristos.

O fotografie de la tabara de la Mărişel, cand ne-am impartasit cu totii