Arhive etichetă: dezvoltare personala

Care este secretul angajaților care merg la lucru cu bucurie

Bună dimineața, dragilor!

Este o mare bucurie pentru mine să pot împărtăși cu voi experiențele de zi cu zi!

Astăzi, vă voi împărtăși ceva care m-a impresionat foarte mult ieri. Vă voi împărtăși secretul angajaților mulțumiți

angajati-multumiti

Pentru a afla aceasta, ca de fiecare dată, vă invit să aveți răbdare să citiți până la final toată povestea…

Azi dimineață, când am deschis e-mailul, am văzut că cuvântul de azi a lui John Maxwell este „mulțumesc” și l-am ascultat cu interes. În timp ce ascultam, s-au suprapus câteva scene petrecute ieri. Vi le voi prezenta pe rând.

M-a impresionat în primul rând, că despre cuvântul  „mulțumesc” a cerut să se vorbească o gospodină (o „homemum”- mămică de casă sau mămică care stă acasă…), care i-ar plăcea -nu-i așa?- să audă, după o zi de osteneală în bucătărie, un ”Mulțumec, mami” sau „Mulțumesc, draga mea!”, dar, de cele mai multe ori, nu aude nimic asemănător, ci adesea, multe nemulțumiri…

„Mulțumesc” este un cuvânt atât de important. De ce? Pentru că toți vrem să fim recunoscuți, apreciați…

Aseară, după ce venisem de la lucru, după ce pregătisem ceva de mâncare, după ce îi servisem pe toți și mâncasem împreună, mai trebuia să adun din bucătărie, să spăl vasele și dușumeaua, am simțit așa o stare de copleșire, eram foarte obosită… Toți se scuzară că mai au încă ceva de făcut până la culcare și…rămăsesem singură… Atunci, m-a cuprins parcă o stare de revoltă, acum, când și eu merg la lucru în afara casei… Da, femeia are două norme…(Asta e?! ) și am zis că nu-i corect și că vreau să am și eu numai o treabă de făcut, nu atâtea…dar, în clipa aceea, har Domnului, a venit în minte un alt gând, un gând despre slujirea din bucătărie.., despre cuvintele Domnului cu privire la cel care slujește, că slujitorul, după o zi de lucru, se încinge și slujește la masă pe celălalt și apoi se gândește la el… Însuși Domnul a venit ca slujească… Și în clipa când am acceptat aceste lucruri, osteneala s-a risipit și am terminat repede și cu bucurie toate și m-am așezat cu mulțumire la somnic.

John mai vorbește în acel video despre faptul că foarte greu spunem mulțumesc. Și are dreptate, căci am băgat de seamă asta la mine și la cei din jur…

Ieri, o rugasem pe mama soacră să-mi fiarbă niște salată pentru a pregăti o ciorbă și când o să mă întorc de la lucru, doar să dreg ciorba și sărmana a făcut…, chiar dacă i-a fost greu… M-am bucurat. Am luat oala și am urcat sus și am mâncat. În timp ce mâncam, mă gândea cât de bine prinde să vii acasă flămând după o zi de muncă și să găsești ceva păpică pregătită… După ce am mâncat, am coborât la mama și am întrebat-o dacă nu vrea și ea ciorbiță și mi-a spus că a mâncat deja altceva mai devreme… Când să ies, mi-am amintit că nu i-am spus mulțumesc și mi-a fost rușine. M-am întors și, fără să pot s-o privesc în ochi, i-am mulțumit că mi-a fiert salata și că a ieșit o ciorbiță bună și că noi am mâncat cu placer. Și ea mi-a spus să ne fie de bine.

Tot în timp ce-l ascultam pe John, mi-am amintit de ceva care m-a impresionat ieri. Participasem la un eveniment al unei Asociații înființate de niște străini. La finalul evenimentului, ceva, ieșit din comun pentru mine, mi-a atras atenția. Mă uitam cum președintele Asociației spunea, într-o română hazlie, tuturor angajaților Asociației în parte: „mulțumesc pentru acest eveniment”! Fiecăruia în parte! Până și femeii de serviciu! Îi numea pe nume și le mulțumea și-i îmbrățișa. Văzându-l, mi-am amintit de timpul când am fost și eu angajată și niciodată angajatorul meu nu mi-a spus un mulțumesc, un mulțumesc special adresat mie, așa cum făcea acel străin cu fiecare angajat în parte…

Da, da!!! Ne este greu multora dintre noi (mai ales nouă românilor!) să spunem că suntem recunoscători, să spunem „mulțumesc”. Dar e nevoie să exersăm să spunem „mulțumesc” tuturor pentru toate. Să începem de azi să spunem „mulțumesc” , chiar dacă la început o să spunem așa…, fără trăire. Credeți-mă spunând „mulțumesc”, va conta foarte mult.

Personal, persoanelor care-mi mulțumesc, le dăruiesc cu și mai mult drag…, căci am certitudinea că nu le dăruiesc și ei aruncă, ci prețuiesc ceea ce dăruiesc…

Lasă și tu, cititorule, un semn că ai citit acest articol și atunci…, alte zeci de articole utile și minunate se vor naște.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

multumesc

Sursa foto: http://moldova9.com/2017/01/11/11-ianuarie-ziua-mondiala-a-cuvantului-magic-multumesc/

angajati-multumiti

P.S: Aici aveți video despre mulțumesc:

http://johnmaxwellteam.ro/multumesc2

Am conștientizat încă o dată cât de important e să știi ce vrei și să rămâi hotărât în alegerile (bune) făcute

Bună dimineața, dragilor!

Aseară, când am ajuns acasă după o săptămână plină, plină de tot, fetițele mele minunate m-au cuprins cu brațele și m-au strâns tare, tare… Eram așa de obosită încât nu-mi doream decât să mă întind în pat și să închid ochii, dar am făcut un ultim efort din ziua aceea și am urcat în camera fetelor și le-am citit povestea de seară…. Nu le mai citisem de multicel…

După poveste, Rafaela, mezinuca mea, m-a rugat:

  • Mami, te rog, citește-ne un pic din cartea cu banii…
  • ..

Am început, de ceva vreme, să le citesc din cartea Secretele minții de milionar. Fetele au văzut cartea odată pe biroul meu și au fost curioase, mai ales cea mică care acum învață literele, ce scrie în această carte, care are pe copertă o cutie plină cu bani… Așa că, am fost de acord să le citesc câte puțin când prindem timp… Cea mică a fost fascinată de cele ce scrie acolo, dar cred că cererea ei de a-i citi e și o strategie de-a ei ca să aibă prilej să stea cățărată în „brațele tău”… Oricum, plăcerea e reciprocă, și pentru citit și pentru îmbrățișare…

Să revin. Am acceptat să le citesc despre bani… Am luat cartea, am deschis-o și înainte de a începe să citesc, le-am întrebat ce-și mai amintesc din cele pe care le-am citit…  Recunosc, trecuse, cred, vreo lună de la ultima lectură din acea carte.

  • Păi…, nu prea îmi mai amintesc…
  • Chiar nimic?
  • Stai să văd…
  • Aștept.
  • Îmi amintesc chestia aia cu gândirea, programarea.., acțiunea…
  • E schema rezultatului: programarea ne formează gândirea, gândirea produce sentimentele, sentimentele duc la acțiune și acțiunile au rezultatele…
  • G – R – S – A = R

Și chestia aia… că ne concentrăm pe Fizic și neglijăm mentalul… și mai erau câteva acolo.. (Și apropo mami, ce e mentalul…?)

…?

Și îmi mai amintesc că „Interiorul creează exteriorul”

  • Uau! Mă bucur că îți amintești lucrurile acestea!
  • Și i-am completat amintirile, le-am arătat schemele încă o dată.

Surprinzător… Mezinuca își amintea informația care era legată de ceva grafic…, pe care eu i le-am arătat de vreo câteva ori. Asta cu mentalul era schițată cam așa:

M (mental) E(emoțional)
S(spiritual) F(fizic)

Adică, noi nu trăim doar într-un singur cadran, în cel fizic, ci mai sunt încă trei cadrane, care, de fapt, creează cadranul fizic, fructele. Dacă vrem să modificăm roadele, e nevoie să lucrăm la rădăcini, la cele care nu se văd, la interior, dar noi stăm cel mai mult în fizic, în exterior și neglijăm partea noastră interioară…

No, bun. Să revenim unde am rămas cu cititul. Am rămas la al treilea dosar al prosperității:

Oamenii bogați sunt hotărâți să fie bogați. Oamenii săraci ar vrea să fie bogați.

Dacă îi întrebi pe oameni dacă vor să fie bogați, răspund „Cum să nu vrem să avem bani…”, dar de fapt, majoritatea nu își doresc să fie bogați (și aici nu e vorba doar numai de bani, ci de tot ce înseamnă să fii bogat, inclusiv să fii bogat sufletește). Ei își doresc să aibă mai mulți bani, dar se tem să-i gestioneze bine sau când dau de greu, renunță la efortul gestionării și al înmulțirii banilor și aleg confortul de a avea bani doar pentru strictul necesar…, e mai ușor așa, mai puține bătăi de cap…

Se dă o luptă: vreau bani, dar va trebui să muncesc ca un câine… Vreau să călătoresc, dar va trebui să împart bani tuturor… aceste ambivalențe par nevinovate, dar de fapt ele sunt unul din motivele principale pentru care cei mai mulți oameni nu se îmbogățesc…

Conform legii atracției, atunci când vrei ceva, se deschid porți.., primești, iar când nu mai vrei, se închid…, dar dacă tu acum vrei, acum nu mai vrei, se produc oscilații…, adică acum ai bani, acum nu mai vrei…

Sau cum a fost cu mine, în 2015, am vrut să vorbesc oamenilor despre mâncarea sănătoasă, despre Doamne și despre Biserică și a rânduit Dumnezeu și sală gratuită și toate…, dar când am dat de greu și când a trebuit să îmbunătățesc ceva la mine, să lucrez mai mult la ceea ce nu aveam în fire, la organizare, la modul de livrare a informației, m-am dat la fund…, m-am lăsat cuprinsă de depresie și m-am înfundat în mâncat compulsiv… și uite-așa a trecut un an fără să fac nimic în direcția care-mi palce cel mai mult, aceea de a vorbi oamenilor despre ceea ce eu am trăit, am descoperit și mi-a adus atâta bine în viața mea… Și iată că anul acesta, m-am deschis din nou spre această lucrare, de a da mărturie oamenilor cât bine mi-a făcut mie Doamne… M-am deschis și am primit ceea ce a venit către mine.. Tati vostru m-a înscris la un seminar gratuit și apoi, am primit și un curs de două zile și vor urma câteva ateliere în care sunt învățată cum să vorbesc în public, cum să-mi structurez informația, cum s-o transmit oamenilor ca să le meargă la inimă…

Da, da, e important să știi ce vrei și să fii hotărât să dobândești ceea ce vrei. Vouă vă place să fiți în centru atenției, să fiți aplaudate pe scenă, dar când e vorba să exersați la pian zilnic, nu vă vine…, dar altfel nu se poate… Fără exercițiu nu poate nimeni, oricât talent ar avea.

Eu am crezut că dacă îmi place să vorbesc și n-am emoții când vorbesc multor oameni este suficient să vorbesc oamenilor, dar nu este așa…E nevoie să exersez să vorbesc adecvat contextului, publicului. Să mă încadrez într-un anumit timp, să structurez dintr-o mulțime de informații pe acelea care sunt importante și să le transmit într-o formă pe care oamenii s-o înțeleagă și s-o rețină și să-i determine să acționeze, să le fac poftă de mâncare sănătoasă, de slujbele Bisericii, de Sfânta Spovedanie și de Împărtășanie, Care ne vindecă, Care este „Marele Leac”. Să le vorbesc oamenilor care nu au fost duși la Biserică din burtică, care nu au stat cu mami lor la povești despre slujbe și despre sfinți… și trebuie să le vorbesc „pre limbajul lor”, ca ei să mă înțeleagă… Da, „pescuirea” oamenilor pentru împărăție este un dar, o chemare, dar implică și exercițiul meu, pregătirea mea. Eu nu am înțeles asta până acum. Eu credeam că dacă te rogi, e destul. Domnul îți dă prin minte ce să spui…, fără ca eu să mai lucrez la mine, cu mine. Dar acum, îmi amintesc că atunci când am fost cu părintele nostru, părintele profesor Vasile Mihoc, în Spania, la acele conferințe, părintele a spus o dată, într-o seară, că se retrage de la discuțiile care le aveam cu gazda, ca să se pregătească pentru a doua zi. Îmi amintesc că am făcut ochii mari și m-am mirat ce mai are de pregătit căci e profesor de atâțea ani…

Da, el și toți oamenii mari se pregătesc înainte de a face ceva pentru public.

Eu atunci nu m-am pregătit și discursul meu a fost slab…, chiar un dezastru…

Da, e nevoie să știi ce vrei, ca să primești oportunități, sau mai bine zis, ca să le vezi în jur, dar e nevoie și să fii hotărât, să exersezi mereu, să repeți și să nu renunți…

img_20160720_055216

PS: Adun aici discursurile mele în public…Le revăd și zâmbesc…

Mai am de lucru!!!!!

Aici este prima seară din Spania, în anul 2013, în fața unui public de peste 100 de oameni…

Primele 20 de minute vorbește părintele Mihoc și de la minutul 20, încep eu să vorbesc…Vorbesc fără să mă fi gândit dinainte, fără nicio schiță…, fără nicio repetare …Pur și simplu, am început să vorbesc…și nu-mi prea place de cum am vorbit…

De aceea, acum, cu ajutorul lui Doamne, mă deschid milei lui Dumnezeu, aleg să dau mărturie că „Bun este Domnul” și mă angajez să învăț să vorbesc în public și să scriu spre slava Lui Dumnezeu.

Prima emisiune la TV

A doua emisiune

Prima lansare in Biserica

 

 

Primul seminar gratuit de nutritie

 

 

 

 

 

Va supun atentiei un material pe care il tot rumeg de cateva zile

Dragilor

am intentionat sa va scriu, dar m-am incalcit in alte treburi.

Zilele acestea, sotiorul meu minunat mi-a pus sub nas un material tiparit…, pe care il tot citesc si meditez…

Pana data viitoare, cand o sa dicutam despre sot/sotie vs monahos…

cititi acest interviu..

M-as bucura sa=mi impartasiti ideile care v-au atras atentia in mod deosebit

Iata materialul:

Aveți o experiență de 4 decenii ca psihoterapeut și cercetător în domeniul atașamentului. Ați lucrat în închisori, în secții de oncologie, în secții de psihiatrie, în centre pentru abuz sexual și în centre pentru persoane fără adăpost. V-ați concentrat munca în locuri unde exista multă suferință. La baza practicii dumneavoastră psihoterapeutice stau teoria relațiilor de obiect și teoria atașamentului.

O să vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre un concept central în teoria relațiilor de obiect, acela de “tulburări ale sinelui” (disorders of the self).

Kent Hoffman: O tulburare implică din start ceva haotic, lipsit de coerență. Și cu cât trăim mai intens sentimentul de nesiguranță, cu atât avem mai puțină coerență. Atunci când spun coerență mă refer la faptul că reușim să înțelegem ceea ce ni se întâmplă, reușim să înțelegm lumea din jur, relațiile noastre, ne putem înțelege pe noi înșine. Cu cât trăiesc mai adânc în nesiguranță, cu atât mai puțin înțeleg ce se întâmplă cu mine, devin mai greu de înțeles și pentru ceilalți, ei sunt greu de înțeles pentru mine, mă simt din ce în ce mai confuz și nefericit, prins în această experiență în care mă simt pierdut. O adevărată “tulburare a sinelui” se referă la a rămâne blocat într-o stare cronică, persistentă și rigidă de confuzie în legătură cu ceea ce se petrece în relație cu ceilalți și cu mine însumi. Și cu cât sunt mai confuz și pierdut, fie mă voi îndrepta spre o scufundare într-un sentiment profund de deprimare în care voi avea convingerea că nimic nu mai are sens, așa cum mulți oameni trăiesc, fie voi alege o strategie și îmi voi spune că singurul mod în care viața mea poate să aibă sens este dacă reușesc să dovedesc că pot avea o anumită performanță, dacă mă voi comporta după un anumit tipar. Și încep să trăiesc captiv într-o strategie, în loc să trăiesc moment de moment. Trăiesc într-o strategie, în loc să pot face alegeri moment de moment, în funcție de cum ar fi firesc să reacționez, de exemplu în următoarea conversație pe care o voi avea sau următoare interacțiune cu o altă persoană.

Unii oameni trăiesc toată viața lor gândind că trebuie să fie perfecți. Aceasta este o strategie. Sau alți oameni trăiesc considerând că trebuie să se asigure constant că cei apropiați sunt întotdeauna acolo pentru ei. Și trebuie să stea tot timpul cu ochii pe cei care devin importanți pentru ei. Sau dacă persoana lipsește câteva ore simt nevoia să vorbească la telefon cu el/ea. Și aceasta este o strategie. Cu cât ajungem să funcționăm după o strategie, fie că trebuie să fim perfecți sau trebuie să fim conectați tot timpul cu cineva, ne îndreptăm spre o tulburare. Atunci când aceste strategii devin rigide și ne afectează toate domeniile de funcționare, începem să vorbim despre o tulburare a sinelui.

Această strategie despre care vorbiți este de fapt „sinele fals” menționat în teoria relațiilor de obiect?

Kent Hoffman: Da, la asta se referă “sinele fals”, la a avea nevoie să funcționezi doar potrivit strategiei. Termenul folosit de Winnicott este „sine real”/„sine fals”. Personal, prefer termenul „sine protectiv” și nu fals. Dar sinele real se referă la ceea ce este înnăscut, unic, definitor pentru ceea ce sunt. Este orientat spre autonomie și exprimarea propriei unicități, dar este în egală măsură interesat și de conectare autentică în relațiile cu ceilalți, de a trăi sentimentul autentic de a aparține. Avem nevoie atât de autonomie cât și de conectare (să aparținem). Avem nevoie de autonomie, dar și să avem cel puțin o persoană apropiată cu care să putem fi vulnerabili. De aceste lucruri are nevoie „sinele nostru real”. Când „sinele real” conștientizează că autonomia sa sau/și nevoia sa de a aparține și a fi vulnerabil nu este acceptată, va recurge la construirea unei strategii sau a „sinelui fals”. Specific din nou că prefer să folosesc termenul de „sine protectiv”, un sine care ne protejează de durerea de a vedea ca autonomia noastră ne este blocată sau vulnerabilitatea noastră nu este permisă. Când acestea două sunt acceptate ne descurcăm bine. Avem un sine real susținut și acceptat.

Dacă nu trăim această experiență, atunci suntem nevoiți să construim o strategie pentru a evita durerea de a ști că cine suntem noi cu adevărat nu poate fi arătat și împărtășit în această lume.

La ce se referă conceptul de ”sinele real”?

Kent Hoffman: Termenul pe care l-a folosit Winnicott a fost ”sine adevărat”, James Masterson a folosit termenul de ”sine real”, sunt și diferențe și asemănări. Sinele adevărat are și conotații mistice, este în fiecare dintre noi, este ceea ce ne face unici, are nevoie de extrem de multă tandrețe și este extrem de fragil, este sensibil la informația pe care o primește de la lumea exterioară și la acceptarea sau lipsa de acceptare a adevărului pe care îl poartă de către oamenii importanți din viața noastră, începând cu părinții noștri. Sinele real, în abordarea lui James Masterson, este mult mai centrat pe autonomie, pe unicitatea persoanei și modul în care aceasta se manifestă în lume, este mai puțin orientat pe relație, cel puțin aceasta este perspectiva mea.

Ce se întâmplă cu ”sinele real” într-o tulburare a sinelui (disorder of the self)?

Kent Hoffman: Sinele real, când simte că nu aparține, devine ascuns, începe să spună: ”Eu nu contez, ceea ce sunt eu și ceea ce am de oferit nu-și găsește locul nicăieri”. Auzim adesea oameni care spun: ”Nu sunt așa cum ar trebui să fiu”, ”Nu merit să fiu iubit”, ”Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine”, ”De ce nu am mai multă încredere în mine sau în ceilalți” și asta vine dintr-un istoric în care nu am simțit că ceea ce a fost cel mai adevărat în noi era acceptat. Modelul este: Când ceea ce este cel mai adevărat în mine nu este acceptat, o să ascund ceea ce este adevărat și o să găsesc un mod de a fi care este acceptat, doar că voi fi ceea ce ar trebui să fiu și nu ceea ce sunt cu adevărat.

De ce avem nevoie pentru a înfrunta suferința de a nu fi fost acceptați?

Kent Hoffman: Este o întrebare foarte puternică, cred că este întrebarea fundamentală în care trăim cu toții. Pentru că nu știu pe nimeni care să simtă că sinele său real aparține peste tot și prea mulți dintre noi simțim că nu există nici un loc pe această lume unde ceea ce sunt cu adevărat este acceptat. Asa că ajungem să purtăm în noi multă suferintă. Pentru că văd lumea prin ochii teoriei relațiilor de obiect, a teoriei și a cercetărilor din domeniul atașamentului care reprezintă un suport solid pentru cele două teorii, când adevărul a ceea ce sunt nu este acceptat și simt suferință, singurul lucru care o poate alina este să fiu într-o relație care acceptă și onorează ceea ce sunt, dar asta implică nu doar acceptarea a ceea ce sunt, ci acceptarea durerii de a nu fi fost ceea ce sunt, și durerea de a crede că nimeni nu vrea să știe cine sunt. A înfrunta durerea implică a-mi înfrunta propria tristețe de a fi simțit că nu sunt acceptat, și tristețea de a fi purtat această tristețe pentru foarte mult timp și asta se poate întâmpla doar în cadrul unei relații de încredere. Psihoterapia poate fi această relație, practica spirituală poate fi această relație, Programul 12 Pași (Twelve Steps Program) poate fi un mediu în care oameni cu dependență de substanțe pot găsi încrederea de a împărtăși durerea de a nu fi acceptați și a găsi acceptare. Când găsim o relație în care ni se spune că putem fi ceea ce suntem, începem să ne însănătoșim emoțional.

Pornind de la conceptul propus de James Masterson „tulburări ale sinelui”, ați introdus o nouă terminologie care vorbește despre vulnerabilități pe care fiecare persoană le are. Ne puteți spune mai multe despre „core sensitivities” (sensibilitățile de bază)?

Kent Hoffman: În anii ’80, pe vremea când studiam cu James Masterson și Ralph Klein, singura terminologie utilizată era cea de “tulburări ale sinelui”. Noi, Bert Powell, Glen Cooper și cu mine, am început să observăm că acești termeni, meniți să fie utili, au ajuns să fie patologici și chiar peiorativi. Cu toții avem bacterii în intestin, este asta patologic? Nu, de fapt, este destul de normal și de sănătos. Așadar, cu toții avem dificultăți/lupte ale sinelui. Dar dificultățile sinelui sunt diferite de tulburările sinelui. Și “core sensitivities” (sensibilitățile noastre de bază) se referă la modul în care cu toții ne luptăm în anumite feluri unice, dar totuși pot fi identificate anumite tipare legate de aceste lupte. Noi am decis să le denumim sensibilități, nu tulburări, deoarece suntem cu toții sensibili la anumite lucruri care sunt extrem de dureroase când nu sunt explorate în cadrul unei relații de siguranță. Și în loc să utilizăm aceste teme, sau aceste tipare ca fiind patologice, noi am considerat că acest lucru face parte din condiția umană, haideți să-i dăm voie condiției umane să fie normalizată, haideți să le dăm voie acestor dificultăți să fie normalizate, haideți să admitem că vedem asta zi de zi cu prietenii noștri, colegii noștri, partenerii noștri și copiii noștri. Haideți să încetăm să o denumim patologie. Patologia este în mod esențial mult mai rigidă și pervazivă. Rigiditatea observată este cea mai îngrijorătoare. Mulți oameni au suferințe, duc propriile lupte, dar asta nu înseamnă că sunt atât de rigizi. Cu cât ajung mai rigizi, cu atât mai mult au tulburări ale sinelui.

Cum poate ajuta înțelegerea acestor „trei sensibilități de bază” în procesul psihoterapeutic?

Kent Hoffman: Am fost psihoterapeut timp de 15 ani înainte să înțeleg „sensibilitățile de bază” și cred că una dintre probleme era că îi abordam pe oameni ca și cum ar fi fost toți o variantă a mea. Dacă ceva părea adevărat pentru mine, căutam acel lucru la ei și apoi le puteam oferi ajutor sub acest aspect. Dar îmi era imposibil să înțeleg anumite teme specifice acestor persoane, pentru că nu știam să le caut. Mulți terapeuți cred că toți oamenii sunt la fel. Suntem într-adevăr la fel atunci când luăm în considerare nevoia noastră ca sinele nostru real să fie acceptat și recunoscut, dar suntem diferiți în ceea ce privește tendințele pe care le avem de a ne focaliza, îngrijora, centra pe anumite lucruri extrem de importante pentru fiecare dintre noi. Având o reprezentare clară, un diagnostic diferențial clar, care să permită să vezi că fiecare persoană care intră în cameră nu este la fel cu persoana dinainte, dar nici nu trebuie să navighezi prin 500 de opțiuni diferite ca să poți să o înțelegi, pentru că este o varaintă dintre cele trei, s-a dovedit a fi extrem de util pentru mine. Deși suntem cu siguranță mult mai complecși de atât, cunoașterea acestor trei teme centrale m-a ajutat extreme de mult, pentru a putea recunoaște faptul că suferința persoanei din fața mea este în principal centrată pe una dintre aceste probleme. Important este să înțeleg și să pot să vorbesc limba suferinței sale. Să zicem că înainte nu puteam vorbi decât engleza, dar acum pot să vorbesc franceza, româna și engleza. Lucrul acesta îmi oferă noi opțiuni, dacă lucrez cu oameni care sunt în principal francezi, români sau englezi. Folosind această metaforă, da…cu toții provenim din trei țări, nu din 300 de țări.

Ați vorbit recent despre valoarea noastră infinită. De ce valoare infinită?

Kent Hoffman: Când am auzit prima oară acest concept, în 1970, mi-a reorganizat viața și am avut nevoie doar de câteva secunde pentru ca acest lucru să se întămple. În momentul în care am auzit conceptul, am știut la ce se referă. Și anume la faptul că în fiecare persoană există acest adevăr înnascut, acest sine real și că nevoia noastră fundamentală este aceea de a fi acceptați. Cred că atunci când un părinte recunoaște valoarea infinită în copilul său, acel copil va fi mai sănătos, cred că atunci când un părinte recunoaște propria valoarea infinită, copilul său va fi mai sănătos, cred că atunci când un psihoterapeut recunoaște valoarea infinită în clienții săi, aceștia vor fi mai sănătoși, dar mulți dintre noi nu știm că avem valoare infinită și tot încercăm să o găsim sau să credem că există o comoară la capătul drumului, când de fapt este în noi. Conștientizarea acestei valori infinite ne poate face pe atât de sănătoși emoțional pe cât suntem în mod înnăscut.

La baza înțelegerii mele despre dezvoltarea umană stă faptul că avem dificultăți emoționale până aflăm două lucruri: că merităm să fim iubiți și că suntem iubiți. Asta este tot. Dacă știu aceste două lucruri, suntem deja pe calea spre sănătate emoțională. Dar dacă nu știu aceste două lucruri, creez haos în lume. Oamenii care sunt prea ocupați să fie profesori perfecți, psihoterapeuți perfecți, sau politicieni perfecți, nu au de fapt încredere că merită să fie iubiți și că sunt iubiți. Ceea ce fac din frica că nu merit să fiu iubit și apoi făcând ceva pentru a câștiga dragostea, creează de fapt mai multă suferință. Dar dacă știu că merit să fiu iubit și sunt iubit, aduc mai multă coerență și bunătate în lume.

Înregistrarea video a interviului în limba engleză: https://goo.gl/bquBkG

aici e sursa articolului:

Interviu cu KENT HOFFMAN, co-fondator Circle of Security

Care este utilitatea Facebook-ului și a Internetului pentru un ortodox

Salutare dragilor!

Cu darul lui Doamne, am deprins un obicei care-mi aduce multe foloase, acela de a fi atentă la ce se întâmplă în jurul meu și am observat că lucrurile se leagă tare minunat, nimic nu e întâmplător, vorba părintelui meu duhovnicesc din adolescență.

Par exemple, azi dimineață, am deschis Facebook-ul să verific mesajele, căci unor rude sau unor prieteni le este mai la îndemână să-mi trimită semnale pe Facebook, ei avându-l mereu deschis…, și mi-a sărit în ochi o actualizare a unei postări mai vechi. Era cuvântul unui stareț rus care ne sfătuiește să răspândim experiența duhovnicească pe Internet…

Recitesc articolul, apoi dau repede cursorul mai jos pe pagina de Facebook unde se văd ce au postat persoanele numite de către Fb ”prieteni”

și văd că un suflețel minunat, Irina Tudose, se întreba:

hpp8n36jdzq

Care e rostul Facebook-ului? Că eu l-am pierdut…

Și atunci, am găsit de cuviință să-i răspund:

Facebook-ul și Internetul în general, e o forță care atrage pe toți…, e un bun prilej de a-l folosi bine până mai putem…

Sunt un om simplu și-mi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, să le ascult povestea de viață și să le împărtășesc din experiența mea de viață și din revelațiile primite în multele mele lecturi a zecilor de cărți îngurgitate, hăpăite hulpav.

Am băgat de seamă că mulți semeni nu mai au vreme de taifasuri, în schimb sunt prezenti pe Facebook. Acolo comunică nevoie mare. Așa că duhovnicescul meu părinte mi-a spus să scriu, să le pun în fața ochilor tot ce vreau să le transmit. E problema mea cum voi reuși să le fac atractive ”postările”

Când am primit ascultarea să scriu prima carte, apoi pe blog și pe Facebook, mi-a fost tare greu s-o împlinesc. Nu am darul scrierii cu har, eu doar vorbesc, și vorbesc nespus de mult, obositor de mult, vărs toată cascada informațiilor extraordinare pe care o adun …

Mi s-a spus: transmite comoara pe care ai adunat-o și pe care o culegi mereu, chiar dacă nu ajungi s-o folosești în întregime, căci poate cine știe cum o bucățică ajunge la un dăruit cu talent administrativ și se apucă de face un ditamai palat cu ea….

Așa am început să scriu și să citesc mai cu râvnă.

Am citit că creierul nostru se reconfigurează mereu. Chiar și când dăm automat clik-uri pe Facebook, el înregistrează imaginea, informația și o internalizează și apoi dă comenzi, te miri când, după acele informații stocate. De aceea, e important să fim atenți la tot ce admirăm, citim auzim, empatizăm.

Acum, e în vogă internetul, telefonul inteligent. Avem acces la toate. Dar amestecătura aceasta e cu două tăișuri și de aceea, e nevoie să fie prezentă și Ortodoxia pe Internet, pe Facebook, peste tot pe unde mișună oamenii…

Mă doare inima că binele, frumosul, utilul, practicul, folositorul, nu se vede, nu se aude, ci răul, grotescul, distrugătorul, zgomotosul, zăpăcitorul are priză, atrage, lipește, sare în ochi. E nevoie de har, de puterea de la Doamne ca să vedem sensul spiritual al lucrurilor și trebuie să exersăm mult timp până înscriem în noi deprinderile cu adevărat bune.

Adesea să ne întrebăm ce pot să înțeleg din asta, din ce văd, ce aud….? Văd ceva rău la cineva? Primul gând e rău, așa cum avem obiceiul, dar imediat harul îne dă al doilea gând bun ca să mă cercetez pe mine să văd cum sunt, ce fac, să nu mai fac acel rău, căci acum îi înțeleg hidoșenia, văzându-l la alții…

E nevoie de osteneală și de multă atenție ca să deprinzi obiceiul bun.

Ieri, în timp ce conduceam mașina, mi-a tăiat calea un nătăfleț. Desigur, am reacționat cu oareșce mânie: Ui, mă și la ăsta, după ce că mi-o tăiat calea, nici nu mere! (era cât pe ce să-l împing de partea de dinapoi…). După ce l-am boscorodit, mi-am amintit că fetițele erau în spate și atunci, adaug imediat: Vedeți cum suntem noi oamenii? Imediat ce vedem că cineva greșește, îl taxăm, nu-l iertăm deloc, imediat îl certăm. Uităm că și noi am făcut la fel de mai multe ori până atunci. La care ele îmi spun: Da, mami, așa este. Tu tremuri toată în pante și acum te iei de unul care se mocoșește în fața ta!

Da, da… așa este, draga mea, adaug eu spășită, iar în sinea mea îmi zic:

UPS! No, că mi-a închis piuitul.

Dar să revenim la Internet și Facebook. Care mai e rostul lor?

Iată un răspuns al Starețului Efrem Vatopedinul: Trebuie să răspândim experiența duhovnicească prin Internet acum, căci mai târziu acest lucru poate deveni imposibil

”Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaționale din ultimele două decenii au adus rezultate neașteptate, la care nici nu puteam visa în anii ’70 sau chiar ’80. Internetul, poșta electronică, resursele web, rețelele sociale – toate acestea au devenit parte componentă a vieții cotidiene, a muncii, științei, educației, artei și divertismentului. Internetul a permis reducerea sau chiar anularea distanțelor. Astfel, orice știre poate fi transmisă prin intermediul internetului în câteva secunde de la un capăt al pământului la altul – cu toții avem această experiență. Conversațiile, uneori chiar si cu participarea contactului vizual, sunt accesibile oricui, indiferent de distanta. Singura condiție este că utilizatorul să fie conectat la Internet. Într-adevăr, utilizarea internetului este atât de simplă, ca orice copil sau o persoana în varsta, se poate folosi cu ușurință de el.

Totuși, noi trebuie să înțelegem că Cuvântul lui Dumnezeu – nu este asemenea vorbirii umane, el poartă în sine energia divină care poate renaște duhovnicește omul, îi poate aduce mângâiere, și acest lucru se poate întâmpla prin intermediul internetului. Cunoaștem multe cazuri în care diferite persoane – atei, închinători la idoli din India, Japonia, Nepal și-au găsit calea spre Ortodoxie prin intermediul internetului și au renăscut duhovnicește, pentru că au găsit adevărul, și ceea ce au căutat în această viață, l-au gasit pe Hristos.

jj11Recent mănăstirea noastră a fost vizitată de actorul Jonathan Jackson (v. foto). L-am întrebat cum a devenit ortodox. El mi-a relatat că foarte mult l-a ajutat internetul. Pe de altă parte, datorită internetului, creștinii, care se îndepărtase de Dumnezeu, s-au reîntors la credință, și-au descoperit rolul și locul în această lume. Sunt oameni care erau pe punctul de a se dezămăgi de toate, dar după ce au ascultat unele predici pe internet, au găsit puterea duhovnicească necesară, au dobândit speranța, și acum se dezvoltă spiritual.

Mi se pare că astăzi Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă o prezență puternică și în rețeaua internetului. Majoritatea oamenilor de astăzi sunt dezorientați, sunt într-un impas existențial. În această epocă, numai cuvântul lui Dumnezeu poate aduce mângâiere omului, îl poate informa și asigura de posibilitatea vieții veșnice. Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin intermediul internetului, poate aduce vindecare pentru oameni.

Crearea bibliotecilor digitale cu un conținut relevant trebuie încurajată și multiplicată. Moștenirea și înțelepciunea sfinților părinți, cu textele lor remarcabile trebuie să fie utilizată cât mai mult posibil cu cele mai moderne posibilități. Digitalizarea, clasificarea sfinților părinți va permite utilizatorilor internetului să găsească textele și informația care le este necesară. În plus, digitalizarea și promovarea Cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul paginilor web, în special a învățăturile sfinților părinți, și a stareților secolului XX va aduce beneficii duhovnicești contemporanilor noștri.

Sfântul Paisie spunea: „Înscrieți toate cele duhovnicești pe care le auziți, și acea experiența pe care ați auzit-o de la alții, căci va veni un timp când această experiență va fi epuizată, și veți simți lipsa acesteia.”

Cartea obișnuită, imprimată pe hârtie, este astăzi într-o criză. În același timp, vânzările cărților electronice sunt într-o continuă creștere. Prin urmare, putem spune că putem folosi această tendință. Noi spunem că toate acest lucruri sunt bune și plăcute lui Dumnezeu, atunci când totul se și înfăpuiește corect.

Internetul reprezintă un mijloc contemporan care promovează globalizarea. Acele persoane, care și-au dorit implimentarea ideilor pentru istoria globală, economia globală, statul global și un lider global, ei cunosc cum să folosească internetul, și într-adevăr, îl folosesc la un nivel ridicat. De ce atunci și noi, ortodocșii,  să nu utilizăm acest instrument pentru promovarea rolului global al Ortodoxiei?

Utilizarea corectă a Internetului depinde de utilizator. Desigur, internetul nu poate înlocui comunicarea vie. Desigur, nimeni nu va fi capabil să ajungă la un anumit nivel duhovnicesc doar prin intremediul internetului. Ortodoxia este omnicentrică. Întotdeauna există prioritatea și valoarea esențială a persoanei, a individualității personale. Internetul reprezintă un instrument, un instrument care ne ajută și ne poate aduce beneficii, dar pentru ca credinciosul să poate duce o viață duhovnicească autentică, este necesită comunicarea cu un îndrumător duhovnicesc.

În același mod este necesară comunicarea și cu alți frați în credință, pentru a simți dragostea, participarea la toate sfintele taine ale Bisericii. Desigur, că există și cazuri în care utilizarea excesivă a internetului, chiar și pentru scopuri bune și duhovnicești, creează dependență, rezultând într-o izolare și efect negativ asupra personalității omului. Astfel, uneori internetul poate aduce rezultate negative: în loc de a-l aduce pe utilizator mai aproape de Hristos, el, dimpotrivă, se depărtează de Dumnezeu. Prin urmare, avem o mare responsabilitate de a promova și împărtăși Cuvântul lui Dumnezeu prin metode cât mai moderne, creative și utile, dar ar trebui deasemenea să-i informăm pe cei păstoriți și despre modurile corecte de utilizare a internetului, aducându-le cunoștință și despre toate efectele negative care pot fi cauzate de utilizarea necorespunzătoare a acestei tehnologii”. Sursa: pravmir.ru Traducere și adaptare pentru ortodox.md de Natalia Lozan, postat pe site-ul Muntele Athos)

Să nu ne fie frică să rostim ”Te iubesc!”

Dragii mei, bucurie!

Zilele acestea, mă gândeam la faptul că am început să folosesc mai des expresia

”Te iubesc!”.

te-iubesc

Și mă gândeam cu strângere de inimă dacă nu e formalism, dar am primit confirmarea s-o țin tot așa și de atunci, mă tot minunez de ce se întâmplă

Hai să vă povestesc!

Ieri, am avut o experiență minunată, care m-a uimit. Ieri, am avut prilejul să stau câteva momente lângă o persoană cu un suflet minunat cu care, în ultima vreme, m-am văzut zilnic, dar așa în treacăt, făcând schimb de amabilități: ”Salut, salut…”, sau rugăminți, sau trimițând sms-uri…

Ieri, am avut prilejul să vorbesc cu ea mai îndeaproape și, când să plec, m-am apropiat de ea, am îmbrățișat-o și i-am spus din toată inima ”Te iubesc!„ A fost așa o străfulgerare, de parcă nu eram eu cea care era acolo. Persoana în discuție a fost zguduită, s-a înfiorat și mi-a răspuns: ”Și eu…!” (și am simțit că zisese și ea la fel, din toată inima). După ce am îmbrățișat-o, am zbughit-o imediat, zburând departe de orice și oricine mi-ar fi putut fura acea firimitură de iubire primită.

Când am ajuns acasă și i-am povestit soțiorului faza, el a făcut ochii mari, ca de obicei când îi mai povestesc din ”trăsnăile” mele și, în timp ce-i povesteam, mi-am amintit de o discuție avută cu persoana respectivă mai demult, când am atins un punct foarte sensibil pentru ea… Mi-am amintit că atunci, i-am văzut suflețelul chinuit într-o amestecătură de idei și concepții. Discuția respectivă fusese despre ”orientarea religioasă”, ea fiind născută de părinți ortodocși și crescută în mediu protestant. Mi-am amintit că, în timpul discuției cu acea persoană, am avut puterea să-i privesc chipul și atunci, mi s-a revelat frumusețea lui și, totodată, tot zbuciunul și împărțirea lui în diferitele și nebuloasele orientări spirituale rupte de Adevăr…

Mare taină este chipul omului! Pentru mine, e un mare dar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reușesc să-mi mențin privirea ațintită asupra unui chip… Mi-e drag acel suflet… și toate sufletele! Durerea mea e că am ratat atâtea oportunități de a mă conecta cu ele, cu sufletele celor din preajma mea… Am trecut doar printre trupuri… Dar azi, am aflat că viața, oricât de proastă ar fi, poate fi oricând luată de la capăt!

Dar să revin… Mă gândesc: cum se face că acum, în momentul de față, le spun copilașilor sau soțului sau unui suflet că-i iubesc și peste un timp, mă răstesc la ei sau îi cert sau le reproșez… Și mă întreb: Oare acel ”te iubesc” este adevărat? Și răspund: Da, este adevărat, pentru că e spus cu partea cea mai curată din mine. Iar atunci când cert, se ”activează” egoismul care se simte deranjat, scos din comoditate. Da, mai avem de lucru până să ajungem să spunen ”Te iubesc” cu toate părțile noastre, așa cum făceau sfinții. Citeam undeva, cred că în cartea cu Părintele Tadei, care povestea că duhovnicul lui nu l-a certat niciodată, pentru că ”el avea dragoste…”.

Cum pot să-ți spun ”te iubesc” și, imediat sau după un timp, să cert…? Astăzi m-am lămurit ceva mai bine, citind în cartea maicii Siluana, Deschide cerul cu lucrul mărunt (mai ales la paginile 107-108) în care scrie: ”Nu putem cunoaşte pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din faţa noastră, pentru că omul este o mare taină!”. Trăim pe nivele… Vedem bucățele din om… Când te rezumi doar la ce face omul într-un moment dat sau la ce a făcut…, îl bucățelești… Omul întreg e o taină… și noi nu putem vedea acest întreg atâta vreme cât suntem împărțiți în păcate și patimi. Domnul ne vede întregi, ne vede cum ne-a creat El la început, acea sămânță cu tot potențialul, ne vede parcursul și ne vede devenirea, ne vede cum o să devenim la final…, dar noi ne împiedicăm sau ne îndrăgostim de o bucată din om… Și de aici decepțiile…

Mă gândeam că, de m-ați fi văzut cum mâncam compulsiv după o decepție față de mine sau față de altul, v-ați fi scârbit de mine, uitând toate acele părți minunate din mine… Da, da, fiecare om are unele părți ”urâte”, pe care se străduiește să le ascundă cât de bine poate, dar ele tot ies la iveală și cei din jur, hop pe el… Și punem eticheta după acea bucățică din el, dar ce este el înăuntru, lupta lui, biruințele lui, revelațiile, frumusețile lui interioare nu le știm. Sfinții se vedeau doar pe sine păcătoși, iar pe toți ceilalți din jurul lor îi vedeau în acea lumină a Învierii.

Despre persoana căreia i-am spus c-o iubesc, am auzit și am și văzut unele lucruri nedemne de apreciat și cu toate acestea, în inima mea s-a întipărit acea imagine care mi s-a relevat atunci în acea discuție, că ea, acea persoană, e un suflet împărțit care-și caută calea… Atunci, am simțit că va ieși la liman cândva… Ieri, fiind adumbrită de o stare de har, ne-am conectat și așa am putut să-i comunic iubirea lui Doamne pentru ea…

Da, omul în intregime e o taină, pe care n-o putem cunoaștea din exterior. Măicuța mea Siluana spunea acolo, în carte, că atunci, când cred că cunosc pe cineva, acel om nu mai este întreg, ci e ciopârţit. Când eu spun: „A…, ştiu eu ce-i poate capul, ştiu eu…”, el devine pentru mine o caricatură. Adevărul e că nu ştim nimic! Ştim doar ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situaţie anume, dar nu-l cunosc. ”Şi a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaştem. Şi nu numai cu ce nu cunoaştem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi”. Și aici, a fost marea revelație pe care cuvintele maicii Siluana au mijlocit s-o primesc: ”Gândiţi-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: Piei înapoia mea, satano! După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăţiei. Şi te întrebi: Ce, Dumnezeu nu ştia ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Şi că de la Tatăl este ceea ce a zis?. Ba, ştia. Şi, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Şi nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învăţătorul lui şi i-a zis: Să nu-ţi fie Ție una ca asta”.

Ei, dragilor, înțelegeți acum cum îl vede Dumnezeu pe om? Nu-l vede în cădere, în momente de slăbiciune, ci în esența lui, în dorul lui de cer, în ceea ce va deveni cu harul Lui. Așa să facem și noi, să nu ne fie frică să exprimăm atingerile harului… ,căci prea multă ură e exprimată, prea multe nemulțumiri. Să exprimăm iubirea și ea se va înmulți… Da, eu, în ființa mea, în sufletul meu, în sinele meu curat, te iubesc și te voi iubi mereu omule, chipule al slavei, suflu de lumină…, chiar dacă ieri te-am certat cu partea mea întunecată…  Dar să știi că iubirea cu care te iubesc nu este a mea, nu o produc eu sau tu, ci este darul lui Doamne, Care este Iubire, pe care eu mă străduiesc și mă rog să-I fac tot mai mult loc în inima mea. Mai am de crescut în iubire…, să nu te miri când ies din starea de iubire și recad în starea de dobitoc… Eu nu știu să iubesc, nu pot să iubesc.., nici măcar să empatizez…, nu am încă aceste conexiuni fundamentate …, dar le cer, îmi plac, le doresc și mă bucur să le împărtășesc când le primesc.

Maica mea ne spune: ”Să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputințelor noastre în relațiile dintre noi. Suntem în mare păcat în fața lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te oprești să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. Și totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere”.

Da, uneori, ne e greu să iubim pe unii… și-ți vine atunci, să strigi la Domnul și să-I spui: ”Doamne, cum să-l iubesc eu pe ăsta sau pe asta? Și Domnul răspunde: așa cum îl iubesc eu.Ți-am dat putere prin Sfintele Taine, mai ales harul Cununiei … Da harul Cununiei este foarte puternic. Să îndrăzniți să-l invocați în momente de secetă a iubirii… și acesta face minuni!

Să îndrăznim să intrăm în iubirea Domnului pentru ceilalți și, desigur, să ne străduim să fim harnici, să conlucrăm cu harul în săvârșirea faptelor iubirii…

Te iubesc! Vă iubesc!

Aștept cu nerăbdare clipa să ne vedem, să ne cunoaștem așa cum ne cunoaște Domnul pe fiecare în parte.

Rugați-vă și pentru mine!

Bucurie!

 

Între haos şi rigiditate; între bucătărie şi Biserică

Dragii mei dragi

Viaţa aceasta este fascinantă. Pe zi ce trece, descopăr tot mai multe minunăţii ale ei şi am parte de experienţe uimitoare!

Zilele acestea, lecturând cărticica pusă sub nas de către soţiorul meu, am avut revelaţia minţii mele, cum creierul e alcătuit din mai multe părţi, două emisfere: dreapta şi stânga. Dreapta cu emoţiile şi trăirile intense şi stânga cu raţionamentele şi planificarea şi organizarea…. Două părţi inferioară şi superioară, cum de multe ori ne lăsăm conduşi de creierul de la parter…..

Am descoperit şi am înţeles mecanismele de funcţionare ale minţii şi m-am minunat.

Slavă Domnului că încă mă mai minunez!!!

Am descoperit că până mai ieri, m-am zbătut între pasiuni şi datorii, între haos şi rigiditate, între haosul din mine şi cel proiectat în jur şi pe ceilalţi, între haosul dorinţelor mele, a pasiunilor mele şi rigiditatea împlinirii Legii, a literei Legii, a împlini toate „ca la carte” (perfecţionism).

Chin şi iar chin…

m-am zbătut pentru a împlini slujirea din bucătărie (care nu-mi place, dar trebe) şi slujirea preoţească universală (dimpreună cu preotul în biserică şi în lume).

Chin şi iar chin

Copii au nevoie de păpică gustoasă care să le stimuleze papilele gustative bulversate de mâncarea supergustoasă (mâncare pe bază de zahăr, grăsimi şi sare, cu care marketingul ne asaltează).

Eu mănânc orice, eu, care, după cum le spun câteodată copiilor mei, nu aveam nicio fărâmitură de mămăligă când veneam acasă de la şcoală, iar ei au întotdeuna frigiderul ticsit cu de toate; eu care nu aveam un măr pe zi, iar ei au fructe cu lădiţile…

Chin şi iar chin…

M-am zbătut între a împlini repede treburile din bucătărie şi a fugi apoi la slujbă cu frica că n-o mai prind, că iar ratez întâlnirea, că poate nu mai prind spoveditu….

Chin şi iar chin

Când stau în bucătărie, capul meu e altundeva…

Zilele trecute vorbeam cu cineva pasionat de bucătărie şi-i ziceam: eu când stau în bucătărie, scriu cărţi… sau sunt cu gândul la cartea pe care am început-o cu două zile în ceainăria librăriei Humanitas şi abia aştept să se facă joi să merg s-o termin….

Îmi place să mănânc de toate, dar nu am răbdare să gătesc sofisticării, nu le văd rostul….

În mine se duce luptă între pofte şi nevoile nutriţionale adevărate ale corpului….

Gata! Nu mai vreau să trăiesc în acest chin, mă lepăd de el!

Gata! Stop! Ajunge zilei răutatea ei!

Soluţia?

Integrarea minţii! Calea de mijloc, calea împărătească a Sfinţilor Părinţi şi dragostea.

Să fac efortul de a fi prezentă acolo unde sunt. Să simplific cât pot şi să nu regret nimic…..

Să slujesc puiuţilor mei şi Domnului din toată inima.

Puiuţii mei vor creşte şi apoi, voi avea timp să mânc posmagi şi să rod cărţile….

Aşa să-mi ajute Bunuţul meu Doamne, Amin!

 

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin

Cum se poate transforma o chestie neplăcută într-o mare binecuvântare

Bună dimineaţa dragilor

Astăzi sunt foarte bucuroasă!

Doamne m-a copleşit din nou cu darurile Sale bogate, a făcut o minune cu mine şi m-a îmbunat, copleşindu-mă cu bunătatea-I nemărginită şi cu purtarea Lui de grijă, de care eu tot uit aşa de repede.

Mă uimesc cum ieri am tot bodogănit şi am fiert de revoltă, ca apoi să cer iertare pentru izbucnirea nervoasă ce am avut-o şi azi tot cânt minunatul cântecel Tată sfânt, mulţumiri

Minune şi iar minune! De banii pe care era să-i dau la clinică, am cumpărat bunătăţi: lămâi, rodii, portocale, avocado. Ba am prins şi oferta reducerilor de dimineaţă şi am nimerit chiar să fie toate nestricate.

Mulţumesc, Doamne!

Ieri, în timp ce mă desfătam cu o lectură, mi-a venit o ideea să vă povestesc cum a devenit neplăcutul mers la şcoală după fete o plăcere.

Când a înscris soţul pe mijlocia la şcoală, m-am „scandalizat” că e prea departe de casă, că pierd o groază de timp ca să mă duc şi să mă întorc. Dar, de, ce să faci, asta e! Pufăiam în fiecare zi că trebuia să-mi car funduloiul atâta amar de drum pe jos, noi locuind într-un cartier mărginaş, iar fetele trebuie să meargă la şcoală în centrul oraşului.

Într-o zi, m-am gândit: ia hai să văd şi partea bună din toată treaba asta!

Şi astfel, încet, încet, am descoperit o mulţime de chestii plăcute: vizitarea atractivelor magazine SH, plata facturilor, citirea de afişe şi anunţuri de evenimente, porumbeii din piaţa mare, povestea cu câte o cunoştinţă, etc, etc.

Astăzi, aş dori să vă povestesc despre plăcerea cea mai atractivă: lectura într-un ambient desfătător.

Sunt zile în care mezinuca iese de la şcoală la ora 12, iar mijlocia iese întotdeauna la ora 13. Ce să faci o oră? Mai ales că acum au luat şi băncile din Piaţa Mare ….unde mai stăteam la soare şi hrăneam porumbeii…

Aaaa , librăria Humanitas!!!

Ea ne-a fost scăparea. Aici, e cald şi sunt cărţi pe care le putem răsfoi şi chiar citi printre file…

Ieri, mi-a surâs ideea de a crea şi eu un astfel de spaţiu …..

E atât de plăcut aici! Sunt atâtea cărţi peste tot şi mereu tot altele, căci tinerii vânzători sunt activi şi mereu le tot aranjează şi schimbă.

Într-o zi, am găsit o carte faină de tot, cred că se chema „Design Yourself”. Avea o grafică superbă, căci era scrisă de un designer…

Am răsfoit-o într-o zi şi a doua zi am găsit-o din nou, tot acolo, dar în următoarea săptămână nu mai era acolo, erau alte cărţi în locul ei…

Secţiunea care-mi place cel mai mult din librărie este Literatura motivaţională. Sunt zile în care merg direct la ea, ca să văd ce cărţi au mai apărut. Se întâmplă să mi se mai pune inima pe câte una şi tot adun bănuţ lângă bănuţ până se strânge suma necesară.

Uneori e nevoie de 2-3 luni…de aşteptare….

Sunt zile în care deschid la întâmplare câte-o carte şi „se nimereşte” să găsesc un răspuns potrivit necesităţilor de moment…

Dar timpul fuge atât de repede şi alarma sună ca să mergem după mijlocie…

A început să-i placă şi micuţei Rafaela. În timp ce eu înfulec rând după rând, ea îmi desenează câte-o felicitare şi la final mi-o întinde zicându-mi ştrengăreşte: „Fur dich!” (Pentru tine!).

Uneori mă roagă să mai stăm un pic, ca să termine surpriza…

Ieri, am luat în mână o carte la întâmplare.

Am deschis-o şi o întrebare m-a lovit direct între ochi:

„Care este cel mai mare risc la care te-ai expus vreodată?”

Hm!

Şi am căzut în meditaţie, uitând de durere de picioare, de foame, de sete, de tot…

Mă gândeam că cel mai mare risc la care m-am expus şi mă expun mereu este mântuirea..

Ştii, noi ortodocşii nu avem siguranţa mântuirii… Te osteneşti, împlineşti poruncile, dar nu ştii dacă te mântuieşti, nu eşti sigur, pentru că mântuirea nu e decât mila lui Dumnezeu… (poţi să citeşti în vieţile marilor pustnici despre atitudinea dinainte de moarte, ce teamă are sufletul înainte de a părăsi trupul…., căci nu ştie dacă faptele au fost primite)

Căci poţi să faci binele şi să nu fie bine, poţi să pierzi în ultima clipă osteneala de-o viaţă printr-un gând acceptat de mândrie sau de judecată a semenului… Desigur nesiguranţa asta nu trebuie să te terorizeze..  Faptul că nu ai un set de chestii pe care să le împlineşti matemamtic şi să ştii sigur că te mântuieşti e cea mai mare provocare să dai ce-i mai bun, să te antrenezi mereu, să nu te culci pe-o ureche.

Sau cum spunea auroul cărţii:

„Viaţa e un joc de noroc. Nu împărţim noi cărţile, dar suntem obligaţi să jucăm cât putem de bine

Pariul cu miza cea mai mare e cu inima ta….

Cum găsim siguranţa dacă nu ne aventurăm?….

În nicio activitate nu se aşteaptă să fim îndemânatici de la început. Toată lumea acceptă ideea unei curbe a învăţării, însoţită de greşeli uneori dureroase, până devenim experţi….

A ne asuma riscurile necesare e un act de curaj şi pricepere.

Să ştii cum să jonglezi cu numeroasele roluri şi solicitări. Rolurile noastre diferite necesită atitudini diferite.

Pe unii îi poate apuca aşa-zisul sindrom de „groaznicizare”.

Prea adesea în strădania noastră de a fi buni învăţători, nu transmiteam decât neliniştea, nesiguranţa şi teama noastră de eşec.

Scopul meu ca părinte, pe lângă siguranţa şi iubirea pe care le ofer copiilor, este să le transmit senzaţia că pot fi fericiţi într-o lume nesigură, să le dau speranţă.

Să dau dovadă de hotărâre, devotament şi optimism.

No, bun! Asta a fost pentru mine de luat aminte!

Am spus mulţumesc şi am închis cartea.

Şi ca să vezi cât de bine rezonez cu micuţa. Am intrat cu nori şi ieşim cu lumini…

Viaţa asta chiar merită să fie trăită !!!

PS: Deoarece am uitat sa fotografiez spatiul amintit, am cautat pe internet si am gasit aici:

https://insemnaridinsubterana.wordpress.com/

Subterana cu pricina

Mulţumiri doamnei Odeta Veştemean pentru susţinerea proiectului Îndrăznesc să trăiesc sănătos!

Dragilor

Mă gândeam zilele acestea la cum lucrează Doamne Doamne cu noi cei mici….

Ne trimite oameni care sunt capabili să ajute, să lucreze spre binele celor mulţi.

Aşa s-a întâmplat şi cu mine…:

În noiembrie 2014 a venit la mine doamna Odeta şi mi-a spus că îi place cartea mea „Îndrăznesc să trăiesc sănătos” şi crede că ar fi util ca împreună să venim întru întâmpinarea sibienilor interesaţi să trăiască sănătos

şi aşa, „m-a împins ” ca să demarăm seminariile gratuite de anul trecut din cadrul proiectului Îndrăznesc să trăiesc sănătos.

Toate s-au rânduit atât de minunat, şi sala gratuită, şi oamenii minunaţi care s-au implicat.

Doamna Odeta

ODETA 8 Martie (13).JPG

a susţinut proiectului Îndrăznesc să trăiesc sănătos dând anunţurile gratuite la ziar şi participând cu împreună lucrare la seminariile susţinute, cum au fost cel despre femeie şi cel despre iertare, dânsa fiind şi un coach certificat.

Cât de mult contează să întinzi o mână de ajutor!

Mulţumesc, Odeta mea pentru toată susţinerea acordată!

E o mare binecuvântare şi bucurie că am lucrat împreună pentru sibieni!

8 Martie (10).JPG

Anul acesta (2016) l-am început într-o aşteptare…, aşteptare a unei alte mâini care să mă tragă, să mă împingă acolo unde Domnul are de lucru … şi unde semenii doresc să primească….

Fie voia Domnului cu noi, cu toţi!

Cum armonizezi pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi

Salutare, dragilor

Astăzi, doresc să vorbim despre cum putem armoniza pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi.

Mai întâi, să lămurim puţin termenii. Începem cu Dicţionarul explicativ al frumoasei noastre limbi române:

PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o tendinţă care polarizează (concentrează) procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinaţie vie, însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦Dorinţă, aspiraţie. 3. Dragoste puternică faţă de o persoană (de sex opus). 4. Tendinţă puternică şi nestăpânită însoţită de o preocupare excesivă şi obsedantă pentru satisfacerea unor dorinţe (reprobabile); patimă, viciu.

Atenţie, vedem că există pasiuni bune şi pasiuni rele…!

Încercăm să le identificăm… Facem lista…

Îmi amintesc că de mică, de când am început să cunosc literele, îmi plăcea să citesc. Mă bătea mama să las cartea şi să merg la sapă…, dar eu reuşeam de fiecare dată s-o minciunesc că trebuie să-mi fac lecţiile şi să citesc măcar o pagină în plus în afara lecţiilor…

În concluzie, patima mea sunt cărţile…

VOCÁȚIE ~i f. Atracţie înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziţie naturală; aplicaţie; aptitudine; înclinaţie; predispoziţie; Aptitudine, chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie.
Aşadar, Pasiune= ce-i place… Fiecare avem o listă cu ce ne place să facem.

Recent, am învăţat că pentru a identifica vocaţia, e nevoie să trecem plăcerile prin câteva filtre:

Constanţă: aş face asta în fiecare zi, pentru tot restul vieţii, indiferent de orice, că sunt sau nu sănătos, am familie sau nu, sunt tânăr sau nu, am sau nu bani?

Catalizator: după ce fac, am mai multă energie sau bucurie decât înainte?

Creştere: aş investi timp (şi alte resurse, cum ar fi bani) pentru a deveni mai bun la asta?

Caracter: pot să fiu eu însămi, să mă exprim cum sunt sau pun o mască?

Şi în final, filtrul decisiv:

Contribuţie: ajut pe cei din jurul meu prin această activitate atunci când o practic?

Îmi place să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu…

Tot când eram mică şi când m-o întrebat „tovarăşa” ce vreau „să mă fac”, am spus că vreau să mă fac profesoară… Îmi amintesc imaginea când îi aşezam pe fraţii mai mici pe scăunele şi mă postam în faţa lor şi le ţineam lecţii…

Asta mi-a plăcut şi asta îmi place şi acum: să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu! Dar între timp, o intervenit datoria….

DATORÍE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligaţie, pentru că trebuie. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile (de serviciu). ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să… = a fi obligaţia cuiva să… A crede de datoria sa să… = a se crede obligat să… – Dator + suf. -ie. De (sau din) datorie = din obligaţie, nu de bunăvoie, pentru că așa se cuvine, aşa se cere, aşa trebuie („Făt-Frumos… se duse, de! de datorie”. Ispirescu, L. 105. „Îşi iubesc soţia și copiii mai mult din datorie”. Negruzzi, S. I 221. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile de serviciu. „Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie”. Sebastian, T. 193. „Eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie”. Caragiale, O. I 105. 2. (etică) Comportament sau actele unei persoane rezultate din obligaţiile morale, cerute de tradiţie, impuse de sentimentul de dreptate sau de bunăvoinţă.

Şi acum, e acum: cum armonizez pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile proprii???

Ca de obicei, am apelat la îndrumătoarea mea, măicuţa mea dragă, Siluana

441x0_1292022630_dsc_0502

În cele de mai jos, aveţi cuvintele maicii Siluana, adaptate, pe ici pe colo, la situaţiunea mea….

Ce este datoria?

Iată ce spune maica despre datorie:

„Datoria este o regulă, o chemare din afara mea. Eu sunt aşezat într-o anumită postură şi mi se spune ce sunt dator să fac prin ceea ce sunt, prin ceea ce am fost instituit. Datoria a apărut după ce Eva a mâncat din pomul oprit şi Adam a luat fără să se întrebe ce face. Atunci, a apărut sămânța a ceea ce numim noi societate. Atunci, omenirea nu a mai fost o familie, nu a mai fost un singur trup. Până la venirea Mântuitorului, când Biserica ne-a adunat şi suntem iarăşi un singur trup în El, n-a mai fost omenirea om. Diversitatea a căzut în adversitate. Atunci iubirea firească a devenit datorie. Şi deşi iubirea din datorie nu era filantropie, ea a avut rolul ei în devenirea omului şi convieţuirea lui în limitele unei anumite bunătăţi. (…)

Aşadar, pentru a putea fi ajutor pentru aproapele nostru e nevoie ca mai întâi să ne aşezăm conştient în postura în care ne-a aşezat Dumnezeu la început.

Bărbatul cumva este cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu, răspunde iubirii lui Dumnezeu primind darul Lui, iar femeia este aceea care dă ajutorul, aceea care slujeşte ca ajutor pe măsură. (…)

Între bărbat şi femeie „nu e vorba de egalitate, ci de vocaţie, de misiune, de trimitere. E nevoie să fim conştienţi de vocaţia şi de misiunea noastră specifică pentru a ne bucura de darul vieţii şi de dragostea Dăruitorului. (…)”

Şi acum…, cazul meu:

După formarea intelectuală, sunt profesor…, profesor de Teologie şi Litere. Datoria a cerut să renunţ la catedră şi să cresc copilaşii. Şi…, între timp, fac volunariat în cadrul proiectului „Îndrăznesc să trăiesc sănătos”, prin care mă străduiesc să le fac poftă oamenilor de Doamne şi de păpică sănătoasă…

Datoria

Prima slujire, spune maica mea Siluana, pe care o facem este în cadrul familiei noastre. Acolo, ne ajutăm aproapele. (…) Acesta este primul pas pe care îl facem în slujirea aproapelui. (…).

Desigur, noi creștinii, noi oamenii Bisericii, vom sluji acolo unde ne va trimite Sfânta Biserică (…) Și de vom fi trimiși în organizațiile noastre nonguvernamentale sau în parohie sau oriunde am fi trimiși de Sfânta Biserică, vom aduce acolo, prin prezența și slujirea noastră, datoria de a fi om, demnitatea datoriei pe care o avem să dăm răspuns bun Iubitorului de oameni Dumnezeu și vom încerca să le facem poftă și celor bolnavi de neiubire, să guste filantropia, să guste iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dacă nu le facem oamenilor poftă, ei nu vor dori și nu vor gusta, pentru că fără trezirea poftei împotmolite în mocirla consumului și a păcatului nimeni nu va gusta și nu va vedea că bun este Domnul. Aceasta este chemarea noastră. (…)

Iar cea de-a doua dimensiune este întâmpinarea: cel la care sunt trimis este pentru mine „unul din cei prea mici frați ai Domnului”. Dacă nu vom înțelege această taină a slujirii filantropice, vom putea săvârși multe fapte bune, dar filantropie nu va fi. În practică, gestul filantropic este taină, este transformarea darului de slujire omenească, sărmană și neputincioasă, în iubire și slujire dumnezeiască. Se împlinește acolo cuvântul Mântuitorului: „Ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (…).

în relația mea cu aproapele, fără Epicleză, fără chemare Duhului Sfânt pe Care mi-L trimite Cel ce mă trimite la aproapele, relația mea cu acela rămâne relație omenească, iar faptele mele vor fi în numele meu și spre slava mea. Acela va fi pentru mine Vasile care e bolnav, sau Ionel care are o decepție sau, Carmen care se droghează, iar nu Hristos. (…)

Atunci nu-mi rămâne decât să strig: „Doamne, nu mă lăsa să uit că Tu M-ai trimis și că la Tine am venit! Fără Tine sunt plină de mine, fără Tine mi-e greu, fără Tine îmi vine să o rup la fugă, fără Tine mă plictisesc… Iată, fără Tine judec și mă plâng că: ăsta, după ce că îi fac bine, mai vorbește și urât cu mine, că nu e mulțumit, că nu-mi e recunoscător (…).

Acestea sunt gesturile și gândurile mele firești, pe care le fac și le am eu în firea mea căzută. Dar dacă strig la Dumnezeu, în clipa aceea se întâmplă acel ceva. De ce se întâmplă? Pentru că vine Duhul Sfânt și transformă inima mea și transformă omul din fața mea și noi devenim loc de întâlnire și prezență reală a lui Hristos.

Altfel, El, Domnul, este în fratele meu și fratele Lui, dar nu este pentru mine. Cred că aceasta este lucrarea pe care suntem chemați s-o reînvățăm în Sfânta noastră Biserică. Altminteri, ne vom face frumos datoria socială, cerându-ne, evident, drepturile cuvenite. (…)

Atunci va trebui să aleg între a fi funcționar social sau slujitor al Bisericii lui Hristos și asta fără ca neapărat să părăsesc o slujbă din lumea aceasta. (…)

Ce voi face?

Voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să respect cuvântul: „și pe acelea să le faceți și nici pe celelalte să nu le lăsați” și să fim cu El, cu Domnul, împlinind în fiecare situație, în fiecare gest, pe cât ne este posibil, poruncile Lui.

Atunci El va fi cu noi acolo, în fiecare situație concretă și va lucra cu noi. El este Mântuitorul lumii și El voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Noi să fim trimișii și martorii Lui vii și credincioși.

Vrăjmașul adevărat al filantropiei nu este în afara mea. El are putere numai dacă este în mine, dacă acela sunt chiar eu.

Numai eu mă pot lăsa ademenită de capcana plăcerii trecătoare și numai eu pot fugi de bucuria sfântă, care vine prin iubirea jertfelnică, de frica durerii.

Lucrează aici o altă mare taină, taina lepădării, nu a renunțării, ci a lepădării de sine, taina jertfei de sine. Jertfa de sine este bucurie sfântă. Ea are aspectul neplăcut al durerii numai din cauza căderii noastre, spunea Părintele Galeriu. Altminteri, ea este bucurie. Și dădea un exemplu cu o mama care își rupe ciocolata de la gură și o dă copilului. Pe ea în nici un fel nu o doare acest gest. Ea e bucuroasă că are să-i dea o ciocolată sau o banană copilului ei.

Aceasta este jertfa. Nu este renunțare, ci e dăruire. Și noi știm că bucuria dăruirii e mai mare decât bucuria primirii.

Dar când ai cunoscut bucuria de a dărui, altfel primești ce ți se dăruiește, te bucuri și pentru dar și participi și la bucuria celui ce dăruiește.

Da, jertfa este dăruire de sine și este bucurie. Dar uneori dăruirea este dureroasă, fie și numai pentru că ne cere să renunțăm la unele plăceri.

Avem nevoie să învățăm această artă a bucuriei. Și asta încă din primii ani ai vieții. (…)

Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu plăcerea în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine. (…)

Când ești ispitit de o plăcere, fă-ți „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective”.

La fel e nevoie să procedez și când copiii vor o plăcere „interzisă”:

„Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective. (…) Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar!

Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție, îl întrebi: Care-i avantajul că …. ? Și care-s dezavantajele? …. Și iată, câte dezavantaje! Și astfel, pentru că eu sunt ființă cugetătoare, cunoscătoare, arunc înainte acest ochi al minții, evaluez și aleg ce să fac.

Așa îmi voi asuma răspunderea pentru cele ce vor urma…(…)

Mă gândeam că drumul acesta de întoarcere, care înseamnă, de fapt, folosirea puterii lui Dumnezeu ca să devenim fii, are niște etape. (…)

Prima etapă este taina slugii netrebnice.

Mare taină! Undeva, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în capitolul 17, 10, citim: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem, ca niște slugi netrebnice.”.
Așadar, tot ce ține de datorie este netrebnicie. Atenție, nu netrebnicia slugii viclene din Pilda talanților, aici sunt doar slugă netrebnică, nu și vicleană, adică am făcut ceea ce eram dator să fac. Dator, ontologic, prin ceea ce am fost eu făcut să fac, porunca aceea este pentru mine ființială, e ca atunci când respir, ca atunci când mănânc, ca atunci când beau apă și n-am nici un merit că am respirat, e limpede. (datoria de a creşte copiii, de a da ajutor bărbatului…, n-ai niciun merit…, Doino, eşti datoare…, de vreme ce ai acceptat căsnicia…!!!)

Această taină, mergând mai departe, trece în taina slugii bune din Pilda talanților. Acolo Domnul îmi spune: „Bine, slugă bună”, pentru că am fost credincioasă cu „puținul” pe care eram datoare să-l fac sau l-am primit. Sluga netrebnică și vicleană, nu va fi niciodată mulțumită cu puțin și va aștepta să se certe cu Dumnezeu pentru asta.

De ce? Pentru că nu suntem făcuți să fim mulțumiți cu puțin pentru că suntem făcuți de Dumnezeu să stăpânim tot universul. Dar pentru a ajunge la asta e nevoie să învățăm să fim credincioși peste puținul care suntem noi înșine.

Altfel, degeaba ne zbatem să stăpânim „tot” adunând „infinitul prost”, cum spun filozofii.

E nevoie să descopăr locul acela din mine, în care devin stăpânul meu (să-mi stăpânesc patimile şi poftele, n.n) și așa voi ajunge să mă facă Domnul stăpân peste „multe”, peste toate.

Lucrurile acestea nu sunt teorie, sunt practica cea mai arzătoare a vieții noastre. (…)

Și ziceam că spune Domnul: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, adică peste multul acela al lui Dumnezeu și nu al meu. Și spune asta în chiar clipa în care eu Îi predau Lui ale mele și-I arăt:

Doamne, eu vreau să fac multe….. (să mântui lumea…, să scriu cărţi -numai vreo 30-, să vorbesc lumii, să le fac poftă de păpică sănătoasă, să fac ateliere de gătit … şi pâinică; şi mi-a venit azi un gând în biserică, că nu de astea au nevoie oamenii, ci de Duhul Sfânt.. .., o ce uşurare.., nu tu chiorală la calculator, nu tu cheltuieli cu seminarii.., ci doar mătănii, ridicări de mâini…, implorarea Duhului… Oamenii sunt burduşiţi de informaţii, au nevoie de mânarea Duhului… , eu doar să dau mărturie prin viaţa mea, să nu judec pe nimeni niciodată….

Dacă sunt credincioasă peste puţinul încredinţat: eu şi cei 3 copilaşi şi soţiorul, şi dacă dau dovadă că-s credincioasă, o să-mi încredinţeze apoi Doamne miile de sufleţele cărora vreau să le vorbesc…

Şi ce să mai fac? Să arăt Domnului tot ce fac sau am făcut: „Uite, Doamne, ce-am făcut astăzi: am mers după copii la şcoală… , am fiert nişte linte…, am făcut nişte pâinici… Am vorbit cu tanti X, Y… , le-am ascultat problemele şi le-am dat sfaturi…. deşi nu mi le-au cerut!, Uite, Doamne, astăzi am fost prezentă lângă copiii de la centru, am fost acolo pentru ei…n.n)

Dar vine un gând care zice: „Doamne, te rog, dacă nu se mântuieşte, (cutare, n.n)?” și Domnul zice: „Stai liniștită că Eu sunt Mântuitorul. Tu ești sluga Mea, nu te agita cu asta. Tu fă ce ești dator să faci, ce ți-am poruncit Eu să faci”.

Rămâi pe poziţie, Spune măcar un „Bună ziua!” și nu „Lasă-mă-n pace!”. Și acesta poate fi acel puțin peste care poţi fi credincioasă. Nu opere mari de binefacere, ci orice faptă care e cerută de ascultarea zilei, îmi zice măicuţa mea și continuă „Peste multe te voi pune!”- Cu aceste cuvinte Domnul mă vindecă de osteneala alergării zadarnice după „a avea”, „să am și eu”… Mă vindecă oferindu-mi ceea ce, de fapt, căutăm cu toții în zănateca noastră alergare: bucuria! Și zice: „intră în bucuria Domnului tău”.

De multe ori, se întreabă omul: „Unde-i bucuria, Doamne?”. Și Domnul ne răspunde. „E ascunsă în Poruncile Mele. Eu Însumi sunt în ele. Eu sunt Bucuria voastră! Îndrăzniți! Veniți la Mine! Împliniți poruncile Mele că nu sunt grele!”.

Așa este, Doamne, nu sunt grele, dar mie îmi e tare greu să renunț la plăcerile care mă îndepărtează de sfintele porunci. Eu nu pot și nu înțeleg, de ce să renunț la plăcerea x pentru nu știu care e bucuria pe care Tu o să mi-o dai dacă ajung în Rai! Mai ușor îmi este să fac acum ce-mi place și, lasă că mă pocăiesc când ajung și eu bătrână ca Maica și, uite-așa, ajung și în Rai și fac şi ce-mi place până atunci. Nu?

Ce voi spune acum? Te voi întreba, fetița mea, chiar te și bucuri de plăcerile tale? E însoțită sau urmată plăcerea ta de bucurie? Merită neplăcerile, suferințele care urmează după o plăcere să refuzi bucuria în care Domnul te cheamă să intri acum! Oare, nu ar fi onest din partea ta să probezi, să vezi diferența?

Hai să probăm! Acum să intrăm în bucuria Domnului. Cum? Simplu. Predându-i mereu tot ce am făcut. O să vedeți că la început uităm.
(Doamne, astăzi am făcut pâinică…!!! mulţumeeeeesc, n.n)

Și dacă ai predat asta lui Dumnezeu în rugăciunea ta, vei intra în Bucuria Lui!

(Sau: Doamne, am reușit să ascult un timp pălăvrăgelile copilaşilor fără să mă enervez, dar la un moment dat, n-am mai putut şi am strigat să tacă……., n.n) Îți dau ce am, ce sunt. Jumătate negru, jumătate alb. Și atunci zice: bine slugă bună.

Și așa, învățând să facem asta, să-I arătăm și să-I încredințăm Lui, toate, tot timpul, vom cunoaște cât de mare este mila Lui și cât de ușor se poate intra în Bucuria Lui.

Fără cunoașterea pe viu a filantropiei Mântuitorului, fără să experimentăm în propria noastră viață că El S-a întrupat din iubire de oameni, că S-a făcut Om ca să ridice păcatele mele, nu voi putea face vreun act filantropic. Nu voi cunoaște iubirea Lui și nu voi dori bucuria Lui dacă, măcar în Taina Sfintei Spovedaniei, nu-I voi da păcatele mele ca să le ridice de la mine. Dacă voi continua doar să-L informez: Doamne am mințit, am mâncat mult (n.n)…, m-am mâniat (n.n) …. și-mi pare rău… Dacă asta voi face, voi căuta mereu compensații în micile și ucigătoarele plăceri trecătoare și voi rămâne în veci cu părerea de rău care nu este pocăință.

Ce să fac? Cum să fac?

Iarăși zic: e atât de simplu! Mă duc la El, mă arăt Lui, Îi încredințez Lui păcatele mele (în Taina Sfintei Spovedanii) așa cum i-am încredințat și realizările mele și cer iertare și cer să ia de la mine păcatele mele, să ridice de la mine povara lor: Am mințit, Doamne, ridică de la mine minciuna; Doamne, am mâncat mult, ridică lăcomia de la mine (n.n)…

Și dacă ne-am pârî așa mereu, măcar cu râvna pe care o avem când ne pârâm aproapele, am învăța să urâm păcatul și să râvnim bucuria iertării, pentru că am simți în noi iubirea Lui de oameni. Dar dacă nu facem asta, nu vom intra în Bucuria Lui! De ce? Pentru că este Iubitor de oameni și ne oferă bucuria și mă slujește numai la cererea mea și numai dacă Îl primesc. Nu năvălește peste noi să ne facă faptele bune. Trebuie invitat și această invitație este chiar pragul intrării în bucurie. (…)

Urmează apoi, o

a treia etapă

în care Mântuitorul ne spune: „De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voi sunteți prietenii Mei”. (…)

Așadar, acum devenim iubiții Domnului, „pentru că faceți ce V-am poruncit Eu”. (…) Acum porunca Lui este în mine, este știința mea, este prezența Lui în mine. (am acceptat datoria cu bucurie…, n.n) (…)

biruința noastră este chiar biruința Lui. El ne cheamă să intrăm în biruința Lui, să îndrăznim să profităm de biruința Lui, să primim darul Lui. El a biruit și noi nu avem decât de profitat de această biruință. Să ne-o însușim, să o primim, să fie a noastră. Cum? Primindu-L pe El, mâncându-L pe El ca să avem Viață în noi. El, Domnul, Viața Lui este biruința noastră. Să îndrăznim să ne împărtășim, să îndrăznim să nu mai privim Sfânta Împărtășanie ca pe o recompensă pentru merite și vrednicie (Doamne, cine e vrednic?), ci ca ceea ce este în esența ei: leac împotriva morții, medicament pentru neputința mea.

Dacă nu-L avem pe Domnul în noi nu avem ce dărui celui de lângă noi! El este iubitor de oameni și noi ducem iubirea Lui celor la care suntem trimiși.

(Cum aș putea eu, de exemplu, să fi vorbit oamenilor la seminariile ţinute??? n.n) Dar dacă zic: „Doamne, Tu ești în mine, și dacă Tu m-ai trimis aici, ajută-mă să Te văd în el și să-l cercetez după cum ai poruncit! Atunci se schimbă ceva în mine. Viața mea nu mai este pur și simplu viața mea. Viața pe care mi-o dă El mă transformă în prietenul Lui și mă împrietenește și cu cel la care m-a trimis.

Fără Domnul, viața mea este vrăjmășie. Vrăjmașul ne-a despărțit atunci la cădere și de atunci ne tot divide, ne tot desparte, ne tot separă, chiar și în părutele fapte bune. Și această vrăjmășie își are capcanele ei și în slujirea aproapelui. Cea mai periculoasă este capcana alterării acestei slujiri în slujire socială, în activism.

În loc să fim lucrătorii filantropiei lui Dumnezeu, devenim activiști, activiști ai Bisericii, activiști ai credinței! Atunci eu sunt acela care fac, eu mă duc, eu spun, eu ajut, în numele meu și pentru slava mea, sau, uneori chiar pentru numele lui Hristos, dar un Hristos care nu este una cu cel la care sunt trimis. Lucrarea activistului nu este act liturgic. Deosebirea dintre activismul social, dintre datoria socială făcută din perspectivă seculară și cea bisericească este ca deosebirea dintre tabloul religios și icoană.

Altă capcană care se poate ascunde în activitatea socială este aceea de a o face pentru a nu fi noi singuri, pentru a ne ușura suferința că nimeni nu ne înțelege, că nimeni nu ne iubește…(sau pentru împlinirea pasiunii…, n.n) Dar se va lămuri când intervene concurența …. (vine gândul şi zice: „alţii au mai mare succes şi pe deasupra mai câştigă şi bani frumoşi, pe când tu…???”, Dar îndrăznim să cerem iubire…. n.n)…

Și tot așa, până vom îndrăzni să împlinim porunca de a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește pe noi Domnul! Până vom îndrăzni să ne purtăm poverile unii altora! Până vom învăța de la Domnul să fim blânzi și smeriți!

Atunci, vom intra în ultima etapă a căii noastre către Casă, cea a înfierii.

Atunci, când vom fi fii în Fiul, aproapele nostru va fi fratele nostru și fratele Domnului nostru și iubirea noastră va fi una cu filantropia lui Dumnezeu , iar slujirea noastră va fi una cu Liturghia Sfintei noastre Biserici!

Așa să ne ajute Dumnezeu”.

Amin. Amin. Amin

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea dragă!

*articolul întreg este aici:

https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/30/maica-siluana-vlad-ajutorarea-aproapelui-intre-filantropia-crestina-si-datoria-sociala/